Fostul procuror militar Cătălin Ranco Pițu, cel care a întocmit rechizitoriul în Dosarul Revoluției, a acordat „Independent news” un interviu în exclusivitate, în care o acuză pe judecătoarea Lia Savonea, de la Înalta Curte de Casație și Justiție, că a blocat trimiterea în judecată, pentru că este apropiată de PSD și a vrut să-l protejeze pe Ion Iliescu și gruparea sa ajunsă la putere în decembrie ’89.
În momentul de față, dosarul Revoluției a fost retrimis, pentru a doua oară, Secției Parchetelor Militare din cadrul PÎCCJ. Vă prezentăm prima parte a interviului cu Cătălin Ranco Pițu. Partea a doua va fi publicată marți, 22 iulie a.c.
– Bună ziua, domnule general magistrat Cătălin Ranco Pițu, bine ați venit la interviurile „Independent news”. Mulțumesc că ați acceptat invitația.
– Și eu mulțumesc.
– V-am invitat să discutăm despre Revoluția Română din 1989, despre evenimentele din acele zile și despre lămurirea acelor evenimente turbulente. Dumneavoastră sunteți procurorul militar care ați întocmit rechizitoriul în Dosarul Revoluției, care a fost retrimis Parchetului Militar. Cum vă explicați că instanțele din România, în frunte cu Înalta Curte de Casație și Justiție, au retrimis rechizitoriul la Parchetul Militar de două ori. De ce credeți că nu a fost considerat apt să fie trimis în instanță?
– Singura instanță care nu a dorit judecarea dosarului Revoluției este Înalta Curte de Casație și Justiție, care, într-o primă fază, și-a declinat competența cu privire la soluționarea acestui dosar Curții de Apel București, unde completul învestit cu soluționarea cauzei în faza de cameră preliminară a considerat rechizitoriul valid.
– Pe fond, pentru că ulterior a fost respins pe procedură…
– Da, dar la Curtea de Apel București s-a dispus începerea judecății. Însă, în rezolvarea contestației formulată de avocații persoanelor trimise în judecată, dosarul a trecut la Înalta Curte, care l-a retrimis Secției Parchetelor Militare. S-a spus că acuzațiile aduse împotriva persoanelor trimise în judecată nu sunt clare. S-a mai spus că au existat o serie de neregularități ale rechizitoriului întocmit de mine, cu toate că, așa cum v-am spus, a existat o instanță care a apreciat exact contrariul.
Mai mult, la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a se dispune restituirea cauzei la parchet, a fost necesar un complet de divergență. Cu alte cuvinte, unul din cei doi judecători, din completul inițial desemnat să efectueze procedura de Cameră preliminară, a considerat valid rechizitoriul din toate punctele de exigență ale legii. S-a constituit un complet de divergență, iar doamna Lia Savonea a fost magistratul de la Înalta Curte care a dispus, în mod definitiv, ca dosarul să se întoarcă la Secția Parchetelor Militare.
Pot face speculații cu privire la această conduită. Dumneavoastră, jurnaliștii, puteți verifica exact despre ce este vorba, puteți verifica inclusiv traseul profesional al doamnei Savonea. Constat, însă, că după 35 de ani de la acel eveniment unic, un complet de judecată și-a asumat judecarea cauzei, mă refer la Curtea de Apel, dar ÎCCJ a blocat acest demers.
Nu sunt de acord cu niciun argument invocat de Înalta Curte, dar nu am ce face, trebuie să accept situația așa cum este ea. În prezent dosarul s-a întors la Secția Parchetelor Militare, unde foștii mei colegi vor continua acest dosar. Eu, atunci când am întocmit rechizitorul, am apreciat că, în timpul evenimentelor revoluționare, au fost avârșite crime împotriva umanității.
Am identificat și persoanele responsabile pentru această conduită. Dintre aceste persoane, doar trei se aflau în viață la momentul întocmirii rechizitorului, astfel încât doar acele trei persoane au fost trimise în fața instanței. Ce a urmat, v-am spus pe scurt. Situația e mult mai complicată din punct de vedere al traseului acestui dosar, unic pentru justiția din România.
– Ce legătura are traseul profesional al doamnei judecător Lia Savonea cu decizia luată? La ce vă referiți mai exact?
– Mă refer la faptul că, în presă, au apărut o grămadă de articole care o plasează pe doamna Savonea într-o anumită zonă de simpatie politică reciprocă. În zona PSD, mai concret. De aici se pot dezvolta o serie întreagă de speculații, zic eu, întemeiate.
– Adică doamna Savonea e prietenă cu PSD și a vrut să-l protejeze pe Ion Iliescu și gruparea sa de la Revoluție?
– Pentru că Ion Iliescu este președintele de onoare al PSD.
– Una din principalele acuzații care v-au fost aduse, în special de tripleta Mădălin Hodor, Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu ucis de fosta Securitate, și Roland Thomasson, în cartea „Trăgători și mistificători. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” este că nu ați găsit niciun fel de crimă săvârșită de foști ofițeri ai Securității Cei trei au prezentat mărturii ale unor martori ai acelor zile din decembrie, potrivit cărora oameni în combinezoane negre, specifice cadrelor fostei Securități, au tras la Revoluție. Care este poziția dumneavoastră?
– Poziția mea a fost și este în continuare cât se poate de clară: până la data de 22 decembrie 1989, orele 12.06, toate structurile de forță ale statului român au coparticipat la represiunea împotriva revoluționarilor, fie că vorbim despre revoluționarii din Timișoara, din Brașov, din Cluj- Napoca, din Sibiu sau din București.
În rechizitoriul întocmit de mine am spus foarte clar că se fac vinovați de crime împotriva umanității, printre alții, atât fostul șef al Securității Statului, general Iulian Vlad, cât și fostul ministru de Interne, Tudor Postelnicu.
Să nu uităm, Departamentul Securității Statului era în componența Ministerului de Interne. Am arătat că, în perioada post- revoluționară, foarte mulți aparținători ai Securității au fost judecați și condamnați pentru represiunea executată împotriva revoluționarilor. Dar, în același timp, am spus că, după data de 22 decembrie 1989, moment de la care au survenit mult mai mulți morți și răniți decât în perioada anterioară – mai precis peste 850 de morți și 2.000 de răniți-, am arătat că aceste tragedii nu au survenit din cauza implicării securist- teroriștilor, cadre ale fostei Securități despre care s-a spus că aveau scopul de a-l readuce pe Nicolae Ceaușescu la putere și de a da o lovitură mortală Revoluției.
– Există mărturii ulterioare datei de 22 decembrie, prezentate de cercetătorul Romald Thomasson, și nu numai de el, însă aceste mărturii nu sunt în rechizitoriul întocmit de dvs.
– Există foarte multe declarații ale unor martori care declară că au luptat cu securist- teroriștii. Despre unii s-a spus inclusiv că aveau combinezoane negre. Fac o mică paranteză: cei care susțin că teroriștii aveau combinezoane negre implicit susțin faptul că acești, așa zis, teroriști erau niște idioți, din moment ce au ținut morțiș să se îmbrace în așa fel încât să fie ușor de recunoscut, să le scrie pe frunte „securist-teroriști”. Este o prostie. Salopetele negre au aparținut multor militare MApN, în principal militarilor tanchiști, care au avut, au și vor avea în continuare salopete negre, militarii tanchiști care au fost desfășurați după data de 22 decembrie în toate marile orașe și au desfășurat acțiuni de luptă cât se poate de concrete. În salopete negre au acționat inclusiv anumiți luptători ai gărzilor patriotice, mai bine zis salopete bleumarin, care puteau fi ușor confundate cu cele negre, mai ales pe timp de noapte.
Apoi să nu-i uităm pe cei de la DIA (Direcția de Informații a Apărării- n.red.), de la batalioanele de Cercetare- Diversiune, care aveau atunci posibilitatea legală să folosească inclusiv salopete de culoare neagră.
Am făcut o cercetare cât se poate de serioasă. Concluziile mele se bazează pe probe, nu pe teorii ale conspirației. Probele pe care mi-am bazat concluziile sunt diversificate, declarații de martor, filmări etc. Sunt foarte importante și relevante analizele militare făcute de toate structurile MApN post- Revoluție, care demonstrează exact cine au fost trăgătorii după data de 22 decembrie.
– Dar dumneavoastră ați cercetat aceste mărturii ale oamenilor care susțin că Securitatea a tras după 22? Ați ajuns la concluzia că nu sunt valide? Pentru că există mărturii, spre exemplu, că, asupra acestor trăgători, a fost găsit armament automat specific numai Securității.
– Ceea ce cred oamenii cu privire la armament nu reprezintă o probă. Au fost analizate, după Revoluție, toate tipurile de armament, ale tuturor structurilor militare din România. Securitatea nu avea în dotare alte arme decât aveau, de exemplu, cei de la DIA, care țineau de MApN sau alte trupe speciale. Toate au fost verificate. Au fost făcute analize cu privire la absolut toate tipurile de muniții folosite de toate forțele armate ale României. Începând cu 1990 au fost făcute zeci de verificări, inclusiv eu, la 30 de ani de la Revoluție, am reverificat toate acele aspecte, am rediscutat cu martorii, am luat fiecare decedat de la Revoluție în parte și am stabilit circumstanțele în care fiecare decedat a fost împușcat, în context revoluționar. S-a stabilit ce forțe au deschis focul, din ce poziții, în ce împrejurări. În anumite situații, foarte rare, au fost făcute și expertize balistice. Toate au demonstrat că, după data de 22, nu au existat forțe securist- teroriste. Cine dorește să mă contrazică poate să încerce să o facă, dar argumentat, nu pe baza unor teorii ale conspirației.
– Contestatarii dvs. nu lansează teorii ale conspirației? Sunt istorici și operează cu fapte istorice.
– Dacă vă referiți la la cartea pe care ați menționat-o deja, Mădălin Hodor, Andrei Ursu și Ronald Thomasson, vă aduc la cunoștință că am în lucru o a treia carte, care va avea drept subiect unic fenomenul securist- terorist din Decembrie. Ea va pleca de la analiza punct cu punct, pagină cu pagină, argument cu argument, a celor scrise în volumul „Trăgători și mistificatori”. Atunci, fiecare persoană interesată de fenomenul securist- terorist din Decembrie va avea posibilitatea să analizeze în mod obiectiv dacă ceea ce spun eu, prin raportare la ceea ce spun cei trei, este adevărat sau nu.
De la momentul apariției volumului „Trăgători și mistificatori”, Mădălin Hodor și-a schimbat radical punctul de vedere.
Nu mai este pe aceeași lungime de undă cu Andrei Ursu. Nu vreau să vorbesc eu în locul lui. Luați legătura cu dumnealui, din poziția în care este acum la CNSAS. Din câte am înțeles, predă – poate greșesc aici, dar cel puțin într-o vreme a predat – și la Academia SRI.
Mădălin Hodor și Andrei Ursu
Vreau să vă mai spun un singur lucru: înainte să apară volumul „Trăgători și mistificatori”, a apărut, în Revista drepturilor omului, un studiu al celor trei intitulat „Cine a tras în noi, după 22” . În decembrie 2018. Ei bine, știu ce spun. Manuscrisul acelui studiu mi-a fost înmânat de avocatul lui Ion Iliescu.
Cu alte cuvinte, acel studiu a trecut prima dată pe la Ion Iliescu și avocatul lui, care s-a lăudat că munca mea este făcută praf de istorici sau cercetători, de fapt de inginerul Andrei Ursu.
Este foarte interesant cum materialul a trecut prima dată pe la echipa lui Ion Iliescu și apoi a apărut în Revista drepturilor omului. În faza a doua, studiul a devenit o carte, însă aveți un pic de răbdare, pentru că în 2026 va apărea cartea despre care v-am spus.
Acolo veți vedea cam cu ce fel de pseudo- argumente vin cei care au scris cartea „Trăgători și mistificatori” versus argumente cât se poate de reale. Adică vor fi argumente logice versus teorii ale conspirației sau multă rea-intenție. Pentru că voi demonstra și totală rea- intenție cu care a fost scrisă această carte.
– Sunt foarte multe depoziții în rechizitoriul dvs. de la nomenclaturiștii comuniști și de la foști securiști. Ce garanție are opinia publică din România că aceste mărturii nu sunt alterate de interesul acestora de a-și ascunde propriile vinovății sau ale colegilor săi?
– În punctele lui esențiale, rechizitorul Revoluției este construit exclusiv pe mărturiile celor de la MApN. Problema securist- teroriștilor a fost analizată, problema trăgătorilor, problema autorilor diversiunii de după data de 22 decembrie au fost analizate, cel puțin în proporție de 90%, pe baza declarațiilor celor de la MApN. Pe baza documentelor întocmite de MApN am scos intenționat toate rapoartele făcute după Revoluție, pentru că nu am vrut să existe nici cea mai vagă bănuială de subiectivism în concluziile mele. Acele declarații ale cadrelor cu funcții de conducere în MApN au fost luate de la doi foști ministri ai Apărării, doi foști șefi de Stat Major ai Apărării, de la foarte multe cadre superioare din cadrul MApN. Au fost avute în vedere și jurnale de luptă ale unităților militare MApN, au fost avute în vedere inclusiv documente militare desecretizate după 2017, toate aparținând MApN. Fiecare structură din MApN, adică Apărarea antiaeriană, Infanterie, Tancuri, Informații Militare, Aviație Militară. Toate acele documente MApN, nu DSS, nu SRI, au demonstrat că fenomenul securist- terorist a fost un fenomen inventat de noua putere politico-militară a României, cu scopul obținerii legitimității și dobândirii impunității pentru unii din MApN. Mă refer aici la cei cu funcții înalte de conducere, care, sub comanda lui Nicolae Ceaușescu, au săvârșit crima împotriva poporului român în timpul evenimentelor revoluționare. Deci, concluziile- cheie din rechizitoriu s-au sprijinit exclusiv pe sursă MApN.
Într- adevăr, pentru a avea o imagine de ansamblu, am folosit și surse ale fostei Securități, dar și ale serviciilor de informații ale Armatei cu privire la perioada ante- revoluționară, pregătirea Revoluției din perspectiva conjuncturii internaționale. Acolo, pentru a demonstra conjunctura internațională, am folosit materiale întocmite de toate serviciile de informații.
Strict cu privire la desfășurarea evenimentelor revoluționare în urma cărora au rezultat morți și răniți, atât înainte de 22, cât și după, 90% din probe au fost obținute pe baza celor spuse sau scrise de MApN.
Toate acestea au fost ascunse până prin 2017 și 2018, când am avut norocul să pot desecretiza acele materiale. Despre cine a tras și cu ce motivații și în ce conjunctură, au scris și cei de la Comisia senatorială pentru studiul evenimentelor din decembrie 1989. Raportul comisiei și stenogramele arată foarte clar cine a tras și de ce a tras. Tocmai de aceea munca acelei comisii a fost secretizată și desecretizată de abia în 2016-2017, după ce am început ancheta pe care am finalizat-o. Acel material al Comisiei a fost înlăturat ca probă tot de Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a fost/este un material senzațional, care a tras aceleași concluzii ca și mine.
Teroriștii nu au existat, iar cei care, după 22 decembrie, au creat conjunctura în urma cărei au murit atât de mulți români nevinovați, sunt cei care au preluat puterea politico-militară.
– Dar de ce nu se regăsesc anumite documente importante în rechizitoriu, precum acel presupus autodenunț al generalului Nicolae Militaru ca agent GRU, sau Dosarul „Corbii” al foștilor agenți ruși? E deranjant acest lucru. Cum putem avea siguranța că rechizitoriul dvs. stabilește adevărul istorico- juridic? Dvs. ați văzut Dosarul „Corbii”? Ați văzut autodenunțul lui Militaru?
– Dosarul „Corbii” și alte dosare foarte importante au fost, inițial, sustrase de CFSN cu mâna lui Virgil Măgureanu. Asta s-a întâmplat în zilele Revoluției. Virgil Măgureanu a și recunoscut acest aspect, ca de altfel și alți martori audiați de mine. Este de presupus că, odată ce acele microfilme, care includeau inclusiv Dosarul „Corbii”, au ajuns pe mâna subiecților supuși analizei, să zic așa, au fost distruse.
Nu am intrat în posesia Dosarului „Corbii”, deoarece este de presupus, repet, că acest dosar a fost distrus.
Însă operațiunea de sustragere a acelor dosare, apoi operațiunea de distrugere a lor, au fost invocate prin declarațiile mai multor persoane, inclusiv prin declarațiile celor de la Unitatea Specială a Departamentului Securității Statului 0110, dar și de militari foarte importanți ai Armatei Române, care cunoșteau conținutul acelor dosare. Printre aceștia doi foști miniștri ai Apărării, dar și militari foarte bine informați de la Direcția de Informații a Armatei, celebra DIA, condusă, în decembrie 1989, de amiralul Dinu. Am discutat inclusiv cu generalul rezervist Șarpe despre aceste aspecte. Ei au declarat în mod complet cu privire la conținutul acelor dosare. Conținutul dosarelor contrainformative „Corbii I”, „Corbii II” a fost devoalat și de alți martori audiați, astfel încât am putut trage o concluzie cât se poate de argumentată cu privire la conținutul lor.
– Despre generalul Nicolae Militaru ați scris în rechizitoriu că a fost la Academia Militară din Moscova, celebra „Fruze”, ceea ce este adevărat. Dar aceeași academie au absolvit-o și majoritatea ofițerilor români de rang înalt, Iulian Vlad. De unde știm că simpla prezența lui Nicolae Militaru la studii acolo e o garanție a apartenței la GRU și de unde știm că ceilalți nu au fost agenți GRU?
– Nici o clipă nu am spus că motivul pentru care l-am considerat pe Nicolae Militaru ca fiind agent GRU au fost studiile efectuate la Moscova. Din rechizitoriul Dosarului Revoluției rezultă că acesta a fost recrutat de GRU după ce s-a întors de la studii, când avea deja o traiectorie militară cât de cât promițătoare. A fost recrutat undeva la Constanța, vizitele lui la Ambasada URSS de la București erau foarte bine documentate, toate conduitele lui filosovietice au fost invocate de foarte mulți martori pe care i-am audiat. De altfel, Nicolae Militaru nu a negat vreodată faptul că a fost un colaborator al serviciilor secrete sovietice. Nu mă refer la interviuri acordate jurnaliștilor, ci la probele care există în Dosarul Revoluției, adică în mărturiile sale. Aceste probe sunt mult mai complete și mai complexe din perspectivă legală.
– Totuși este ciudat că Nicolae Militaru, presupus spion rus dovedit, a fost acceptat de Nicolae Ceaușescu încă șase ani, de la momentul presupusei sale recrutări, membru supleant al CC al PCR. Aveți o explicație logică? Ați găsit un răspuns logic în cursul anchetei?
– Explicația logică este următoarea: atunci când ai infiltrați în sistemul politic, oameni care lucrează pentru o altă putere, este mult mai bine să-i supraveghezi de aproape decât de la distanță.
Sunt mult mai ușor de supravegheat atunci când își desfășoară activitatea la vedere, într-un loc cunoscut, cât se poate de transparent, în măsura în care putem vorbi despre transparență înainte de 1989.
În clipa în care, în 1984, a existat o tentativă de lovitură de stat, în perioada derulării unei vizite oficiale de lucru a lui Nicolae Ceaușescu în Republica Federală Germană, tentativă anihilată de structurile de informații ale statului român, lucrurile sunt destul de clare.
După acel moment au fost luate măsuri ceva mai drastice împotriva complotiștilor, care nu au fost judecați pentru faptele lor, pentru că Nicolae Ceaușescu nu își permitea, din poziția în care se afla, de subordonare față de Moscova, să acționeze violent împotriva grupului coordonat de Moscova. Toți aceștia au fost marginalizați, înlăturați din funcții, trimiși pe diverse funcții, unde nu mai aveau acces la informație reală și de unde nu mai puteau exercita puterea militară. Sau au fost trimiși în rezervă, cum s-a întâmplat cu Nicolae Militaru. România era stat membru al Tratatului de la Varsovia, pe linie militară și politică România era un stat satelit al Moscovei, Nicolae Ceaușescu și întregul aparat comunist, cu toți erau conștienți de puterea acelui dușman istoric al poporului român.
Atunci când aflai că ai militari care lucrează pentru acel dușman trebuia să acționezi cu mănuși. Este lumea serviciilor secrete. De foarte puține ori se trece la eliminarea fizică a lor sau la condamnări private de libertate de lungă durată.
Se lucrează altfel atunci când există un duel al serviciilor secrete. Factorul esențial a fost că Nicolae Ceaușescu nu se afla în poziția în care să-și permită să supere foarte mult colosul de la estul României. Și trebuia să acționeze într-un fel care să asigure și înlăturarea respectivelor persoane din locul din care puteau exercita în mod real o putere militară, dar, totodată, să acționeze astfel încât să nu atragă urmări negative personale sau împotriva statului român din partea celor care ne coordonau inclusiv militar și anume URSS.
– Cum vă explicați că sovieticii nu au avut niciun interes în prezervarea comunismului în Polonia, Cehoslovacia sau alte țări unde erau mult mai prezenți, unde aveau mai multe mijloace și puteau să încerce o conservare a puterii politice. Nu au făcut-o. De ce ar fi existat doar un interes pentru România. Dumneavoastră ați spus că această grupare în jurul lui Ion Iliescu și generalul Nicolae Militaru a avut drept scop păstrarea României sub influența URSS.
– Spre deosebire de toate țările din Blocul de Est, doar în România, în urma Revoluției, singura revoluție sângeroasă prin comparație cu ce s-a întâmplat în Europa de Est, doar în România, zic eu, cel puțin 90% din cei care au preluat puterea politico- militară au fost oamenii Moscovei. În celelalte state, de exemplu Polonia, Cehoslovația, nu s-a întâmplat așa ceva. Influența Moscovei asupra celor care au preluat puterea la final de 1989 și început de 1990 în acele țări a fost mult mai mică. La noi, s-a întâmplat ceea ce a spus senatorul Șerban Sândulescu: re-kaghebizarea României. Trădătorii au preluat toate funcțiile importante, în toate ministerele de forță, inclusiv funcția de președinte al țării. Asta a făcut diferența. În România, Moscova și-a atins mai repede scopurile, pentru că România a fost preluată de filosovietici la toate nivelurile. Spre deosebire de alte țări comuniste, unde influența lor a rămas, dar a fost mult mai mică. Asta s-a văzut ulterior inclusiv în dezvoltarea acelor țări, prin comparație cu dezvoltarea României.
Am spus-o și o repet: am avut un noroc fantastic noi ca națiune prin faptul că, în 1991, a dispărut URSS și atenția Moscovei nu s-a mai putut concentra pe fostele state satelit. Au avut probleme interne grave, pe care și le-au reechilibrat doar după mult timp, aș putea spune, doar după momentul în care Vladimir Putin a devenit președintele Rusiei.
S-a întâmplat așa pentru că, în România, până în decembrie 1989, nu a existat o opoziție reală din partea nimănui.
Opoziția a fost atât de palidă la nivelul elitelor culturale, la orice nivel vreți. Prin comparație, în Polonia sau Cehoslovacia existau și alte partide, nu doar un partid unic, exista cel puțin o brumă de opoziție la adresa partidului comunist. La noi nu a existat așa ceva.
Tocmai din acest motiv, rușii erau foarte prezenți cu agenții lor GRU/KGB în aceste țări. Puteau încerca ceva, dar nu au făcut-o tocmai pentru că nu aveau atât de mulți oameni în poziții-cheie pentru a face așa ceva.
