Știți acel celebru TED al lui Sir Ken Robinson (foto) în care face o pledoarie originală şi amuzantă pentru (re)inventarea acelui sistem de educaţie care să nu îngroape creativitatea? Mă preocupă intens în ultima vreme.
Pe scurt, el spune că educaţia publică trebuie reformată pentru a capăta o funcţie anticipativă, ceea ce, pe lângă alte beneficii, ar putea schimba radical nivelul de motivaţie. Sistemul de învăţământ ar trebui să prevadă şi să integreze trendurile economice, evoluţia culturii în contextul globalizării şi escaladarea „forţei” tehnologice (era industrială a fost determinată de descoperirea forţei mecanice, tehnologia informatică poate fi şi ea privită că o „forţă” care a dus deja o puternică schimbare socială). El reproșa sistemului actual că nu se axează pe ceea ce „omul consideră important pentru sine”.
Apoi, vine cu o remarcă antagonică: „Nu trebuie scăzute standardele, chiar nu trebuie!” Ce propune el este o redefinire a acestora, dar ele trebuie să rămână sus. Iar acea funcţie anticipativă să vină de la societatea matură, post-post-industrială, în plin avânt de dezvoltare, ceea ce probabil se întâmplă, dar nu în scopul reformării şcolii publice.
Sistemul de educaţie în paradigma sa actuală, așa cum îl descria Sir Ken Robinson, se ocupă de intelect, îşi are rădăcinile în epoca iluministă, este finanţat din bani publici, este gratuit şi obligatoriu. Desigur, se mulează pe un schelet social încă pietrificat şi un imperativ economic învechit. Dacă ar fi să „fugim” în direcţia opusă, aşa cum ne propunea el în conferinţa sa, apoi trebuie să inventăm un sistem care:
- se ocupă holistic de devenirea omului;
- e finanţat de grupuri de interese sau de alte grupuri: de la familie, la firme, la ONG-uri, la stat, dar diferenţiat în funcție de interesele pentru diverse seturi de competețe și abilități;
- este alcătuit dintr-un puzzle de materii facultative
- costă usturător – în funcţie de nivelul la care trebuie să se ajungă.
„Many brilliant people think they’re not”. Adică, mulţi oameni extraordinari (geniali, spectaculoşi) cred că nu sunt aşa, în urma efectului devastator al sistemului de învăţămînt asupra ceea ce pot, gândesc, simt, vor. Reproşul acesta e formulat astfel încât să înțelegem că majoritatea este în situaţia asta. Fenomenul ar fi interesant de urmărit în dinamica lui, de studiat pe categorii de oameni, de foşti învăţăcei. Să vedem ce se verifică.
Ideea că un sistem care se impune şi impune disciplină (şi uniformitate, implicit) aduce haos în „vieţile” oamenilor este aproape de neconceput. Depinde însă de cum definim, mai ales în ultima vreme, „viaţa”. Deocamdată e greu de elaborat o soluţie din mers şi ideea simplificată a 8 miliarde de „brilliant people” se apropie mai degrabă de anularea calităţii de a fi „brilliant” şi a valorii diferenţiatoare a şcolii. Oricum dihotomia academic- nonacademic sau smart – not-so-smart s-a diluat mult în contextul diversificării masive a surselor de informare şi formare, însă acest lucru a făcut posibilă şi apariţia unui strat incert, al celor „wannabe”.
Într-adevăr, avem 8 miliarde de oameni posesori ai unor inteligenţe multiple. Ce facem cu ei? Le va fi suficientă recunoaşterea sistemică a amprentei unice date de dozajele specifice de inteligenţă ca să îşi vadă eficient de viaţă şi de alegeri? Bill Gates spunea că, la Microsoft, tinde să angajeze oameni geniali, dar leneşi, pentru că ei găsesc cele mai rapide şi eficiente soluţii, cel mai scurt drum. Piaţa pentru un astfel de profil uman aproape că nu poate fi luată în seama. La celălalt capăt al arcului pare a se reprofila în mod necesar un alt tip de autenticitate, cea a soluţiilor, a inteligenţelor puse la treabă. Simplu: o artistă și un fizician au făcut un C.A.P și cultivă roșii.
„Most people haven’t benefited from it” e o altă acuză gravă. Un sistem educaţional care se vrea 100% eficient este o iluzie, dacă 51% simt că trec aproape degeaba prin el. Rămâne de văzut care sunt efectele pe termen lung (alţi 200 de ani, pentru o bună comparaţie), în situaţia în care ceea ce numim azi sistem de învăţământ se va fi schimbat, astfel încât să nu piardă esenţa lucrurilor pozitive pe care le produce azi, dar va fi câştigat capacitatea de a fi benefic pentru viaţa omului într-un grad mult superior.
Oricum vor fi mereu oameni care nu vor accepta decât poate propriul sistem (printre care şi aceia care vor păstra, pe lângă gândirea divergentă, şi o voinţă pe măsură).
În continuare Sir Ken Robinson descrie reacţia sistemului la copleşitoarele schimbări din societate datorate mai ales tehnologiei şi care fac ca prezentul să fie „cel mai intens stimulator”: sistemul îşi consolidează rigidizarea şi standardizarea ridicată, având efect „anesteziant” mai ales asupra creativităţii şi motivaţiei, ceea ce poate să însemne iminența unui moment de „clash” și de schimbare.
Dar cum? e o întrebare critică, nu retorică. Nevoia de reformă e radicală, dar asta nu înseamnă că o reformă radicală poate pune vreun sistem de învăţământ pe o traiectorie nouă. De altfel, este posibil ca toate încercările eșuate să fi acentuat subiectiv criza.
Paşii mici sunt în continuare de preferat. Întoarcerea cu 180 grade poate fi cel mult un „U-turn” larg, la viteză precaută (să nu te arunce în şanţ).
Deocamdată, rezonabil ar fi (cel puţin în realitatea românească) să ne pregătim pentru punctul cel mai de jos de unde se poate pleca, constientizând că e posibil ca el să fie foarte jos şi că acum nu avem cum să corectăm traiectoria din mers.
În educaţie, trecerea de la „producţie” la „hand-made” sau „design” presupune rafinare şi flexibilizare, o reversare selectivă a practicilor şi, mai ales, a obişnuinţelor oamenilor implicaţi, ceea ce, în contextul unui colos uriaş cum a devenit educaţia în ultimii 200 de ani, seamănă a utopie (Pe la noi accentul grav este încă pe lupta cu acel comunism remanent – și nici aia nu e puțin).
Depinde care este motorul de tracţiune. Singura șansă ar fi ca, în sistem, omul să fie considerat declanşatorul şi motorul, nu legea/normele/metodologia/etc. Pur şi simplu slăbind jugul şi ajutându-l să evolueze în interiorul şi în afara sistemului, punându-i la dispoziţie mijloace reale de dezvoltare personală, profesională şi de muncă.
Între elev şi profesor există o importantă axă de simetrie: cam cum am vrea să fie elevii, trebuie să fie profesorii. La nivel micro, soluţia este „person to person” – tip coaching/mentorat, dar un „business to business” în educație ar merita conceput! Un model de corporație în care profesorii să fie „clienţi interni” şi să aibă, la rândul lor, elevii drept „clienţi interni”. Ar rezolva poate şi problema pierderii gândirii divergente de care vorbeşte Sir Ken Robinson – şi a descentralizării şi a haosului în prioritizarea materiilor, orelor şi cine ştie ce alte beneficii ar mai aduce. De ce nu ar fi posibile „parcuri academice” pe lângă cele industriale?
Modul în care gândirea divergentă dispare pare a fi legat de ce şi cum se face în şcoală şi are ca efect ultim intrarea în societate ca om educat, nu ca geniu. O societate marcată de „gândirea divergentă” este însă, cel puţin azi, puţin plauzibilă – probabil Sir Ken Robinson se uita înspre Google/Microsoft, iar eu tot mă uit înspre tarlaua de roşii care se culege cu mâna şi cu fericire în suflet, linişte în minte și diplomă în buzunar. Nu e singura dintre capacităţile care se pierd în şcoală, iar protejarea ei în sine, pe lângă beneficii pe care acum putem doar să le intuim, are o finalitate incertă.
În loc de încheiere: Sir Ken Robinson a tras un semnal de alarmă puternic în legătură cu mersul actual al maşinăriei care se cheamă „sistemul de şcoli publice” şi a făcut-o, în mai multe rânduri, evidenţiind tot felul de „elemente” care stau sub umbrela talentului şi motivaţiei şi care nu sunt acceptate sau nu sunt susţinute în şcoală. Pe scurt, emoţia, geniul şi motivaţia trebuie să îşi facă loc în şcoală.
În urma celor formulate de el rămâne o puternică impresie cum că schimbarea de acest fel are sens, dar rămân şi întrebări grele: e posibil? cum? care sunt primii paşi? ce procese sunt implicate? ce urmărim de fapt? cum ştim că suntem pe drumul cel bun? cum să nu pierdem orientarea către cultură? cum va afecta schimbarea asta ceea ce trebuie să ştim şi ceea ce trebuie să putem? ce rămâne important?
