Cele mai vechi festivități de Anul Nou înregistrate datează din 2000 î.Hr. în Mesopotamia antică, unde se află acum Irakul. Numit „Akitu”, festivalul, care putea dura până la 12 zile, începea în ziua primei luni noi de după echinocțiul de primăvară.
De obicei cădea în jurul lunii martie. Pentru babilonienii din acea vreme, festivalul semnala încoronarea unui nou rege sau o reafirmare a loialității față de regele actual.
Diferite calendare tind să lege propriile sărbători de Anul Nou de alte evenimente semnificative – fie ele religioase, astronomice sau agricole. „Akitu” din Mesopotamia a coincis cu recolta de orz.
În China, care are o istorie de 3.500 de ani de celebrare a noului an, anul începe în a doua lună nouă după solstițiul de iarnă. De obicei, el cade la sfârșitul lunii ianuarie sau în februarie, marcând începutul primăverii.
În Egiptul antic, un nou an începea când Sirius – cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopții – apărea, la mijlocul lunii iulie, în perioada inundațiilor ciclice ale Nilului, care ajutau la irigarea terenurilor agricole din apropiere. Deoarece calendarul egiptenilor antici avea 12 luni de 30 de zile, ei sărbătoreau Anul Nou timp de cinci zile înainte de a număra începutul primei luni pentru a menține ciclul lunar.
Arabia preislamică nu avea un calendar standard, dar, în anul 638 d.Hr., cel de-al doilea calif islamic, Umar I, a încercat să rezolve confuzia legată de recunoașterea de către diferite calendare a datelor importante din religie prin stabilirea calendarului lunar islamic. În acesta, un nou an începe la 1 Muharram (prima zi a primei luni sacre), când apare prima semilună. S-a decis ca numărătoarea să înceapă la 16 iulie 622 în calendarul iulian pentru a onora ziua în care Mahomed a migrat de la Mecca la Medina pentru a înființa primul stat islamic.
Roma antică a fost o poveste cu totul diferită. Primele calendare cunoscute, stabilite de primul rege, Romulus, începeau în Martius (care avea să devină martie), coincizând cu momentul în care noii consuli – cea mai înaltă funcție aleasă – preluau puterea. Dar a durat doar 304 zile sau 10 luni, cu o perioadă de iarnă neatribuită între ani. În jurul secolului al VII-lea î.Hr., cel de-al doilea rege al Romei antice, Numa Popilius, a adăugat 50 de zile la anul calendaristic pentru a acoperi perioada de iarnă și a împărțit anul în mod neuniform în 12 luni, adăugând Ianuarius (pentru a-l onora pe zeul începuturilor, Janus) și Februarius (pentru a face referire la festivalul de purificare numit Februa din acea lună). Prin 153 î.Hr., inaugurarea noilor consuli a fost mutată la Ianuarius, deși acest lucru nu a fost fixat.
Anul calendaristic roman se baza, în mod evident, pe Lună, dar cu un ciclu de faze lunare care dura 29,5 zile, calendarul se desincroniza uneori până la punctul în care trebuia introdusă o lună suplimentară – Mercedonius – din când în când pentru a reveni pe drumul cel bun.
Când Iulius Caesar a devenit dictator al Romei în anul 46 î.Hr., a cerut sfatul astronomilor și al matematicianului Sosigenes pentru a crea un nou calendar bazat pe soare. În 45 î.Hr. a fost creat noul calendar iulian, iar anul civil la Roma începea acum oficial la 1 ianuarie. Calendarul iulian a introdus, de asemenea, o zi în plus la fiecare patru ani – ceea ce noi numim acum ani bisecți, așa cum va fi anul 2024 -, dar a supraestimat lungimea unui an solar cu aproximativ 11 minute.
Calendarul iulian avea să fie cooptat în multe părți ale Europei pe măsură ce Imperiul Roman se extindea, dar ziua de Anul Nou nu a rămas peste tot. Pentru o mare parte din Europa creștină medievală, ziua de Crăciun, 25 decembrie, a marcat începutul unui nou an, în timp ce în alte țări aceasta a căzut pe 25 martie, ca parte a sărbătorii Bunei Vestiri.
Dar eroarea de 11 minute a calendarului iulian avea să aibă un efect cumulativ de-a lungul anilor: până la jumătatea secolului al XV-lea, acesta era în afara ciclului solar cu încă 10 zile. Biserica Catolică a observat această neconcordanță și, în anii 1570, Papa Grigore al XIII-lea a introdus un nou calendar care să rezolve discrepanța, făcând în așa fel încât niciun an centenar (de exemplu, 1700) să nu primească o zi bisectă în plus decât dacă anul este divizibil cu 400 (adică 2000). Calendarul gregorian a oficializat, de asemenea, data de 1 ianuarie ca fiind începutul fiecărui an nou.
O mare parte a lumii a ajuns să accepte calendarul gregorian, recunoscut pentru acuratețea sa. Cu toate acestea, Marea Britanie și coloniile sale americane nu l-au adoptat rapid, refuzând să recunoască autoritatea Papei. Timp de aproape 200 de ani, britanicii au folosit ambele calendare și au datat documentele de două ori. Până în 1752, însă, cele două calendare erau decalate cu 11 zile, iar Parlamentul de la Londra a cedat și a renunțat la calendarul iulian.
Chiar și în multe țări în care calendarul islamic sau calendarul lunar sunt mai proeminente din punct de vedere cultural, calendarul gregorian a fost adoptat pe scară largă ca fiind calendarul civil standard internațional pentru guverne și întreprinderi.
