Învăţământul de masă – căci sistemul românesc asta este, unul în care intră toată lumea și fiecare iese cum poate mai bine – este în situaţia în care poate importa bucuros diverse conţinuturi, tehnici şi metode alternative, care să ajute mai ales la menţinerea unui mediu prietenos şi motivant atât pentru elevi cât şi pentru dascăli.
În principiu nu sistemul contează (primul), ci dascălul, uneori având curajul de a adapta şi de a experimenta direct, de a pune o amprentă personală, mai mult sau mai puțin studiată, totuși de mare valoare, aş spune.
În momentul în care, respectând curriculumul, un dascăl se duce înspre inovaţie, implicarea lui face ca, nu doar conţinuturile, ci şi metodele, relaţiile de învăţare să fie repuse în creuzet şi retopite, în speranţa că se vor transformă în aur!
Experimentul reuşeşte la nivel de intenţie, clasa, are efect bun, mai ales pentru că, fiind o premieră pentru toată lumea, deopotrivă dascăl şi elevi, implicarea şi curiozitatea lor este deopotrivă de mare. Când lucrurile sunt solicitate în sensul acesta de la sistem, de la autoritatea în materie, ele par blocate.
Nu ne rămâne decât să o luăm pieptiș și pe cont propriu de jos în sus (uneori de unii singuri, uneori sisific). Cât putem de sus, căci între a face ceva și a da vina pe sistemul mamut, în care suntem prinși cu toții, prima are ceva perspective (credits go to Lavinia Stan, ea tocmai scoate o carte despre chestiile viabile care ne stau la îndemână ca părinți, ca profesori).
Concret, ce poate face viaţa mai frumoasă la clasă sunt schimbări care ţin de reaşezarea în spațiu, de poveste, joc, dialog şi reguli. De viață.
Minuscule exemple, și aici mă rezum la ciclul primar.
Montessori
Din pedagogia Montessori putem lua puțină … democrație. Fiecare elev într-o clasă Montessori are un spaţiu al său demarcat prin covoraşul pe care este amplasată banca sa.
Pentru a intra în spaţiul acela un coleg trebuie să ceară permisiunea: „Pot să mă apropii?” Chiar dacă nu se ajunge la aşa un detaliu de demarcare (deşi covoraşul propriu ar adaugă un plus de confort şi ar reprezenta o signalectica limpede) în orice clasă de masă ar trebui ca orice elev să aibă dreptul la un colţişor în care să fie lăsat în pace, dacă el optează pentru aşa ceva.
Este un exerciţiu de respect, o situație de echitate. În pedagogia Montessori aceste lucruri simple fac parte din acel sistem menit să replice în mic ideea de democraţie. Ca orice regulă ea ar trebui urmărită consecvent şi, în prima etapă, ar însemna o muncă în plus pentru profesor.
Step by Step
Din alternativa „Step by Step” ce bună ar fi de preluat ideea că „învăţarea se face din greşeli”, că începe cu greşeli, că ideea de exerciţiu este legată de greşelile pe care le eliminăm treptat, constientizandu-le. Uneori foarte lent. Unde e graba?
Greşeala nu este sancţionată prin notă. Nota e pentru altceva. Greșeala nu este tematizată negativ. Ci este un „instrument” de învăţare. După ce învață, elevul poate fi notat. Ne dorim elevul ferit de demotivare, dar atras de învățătură.
O înţelegere greşită sau abuzivă a ideii de evaluare generează o ierarhizare în care elevul trebuie să o ia singur (sisific, repet ideea și aici) în sus. Când, de fapt, e nevoie de instrumente de detectare a ceea ce e de făcut în continuare – de către elev, de către dascăl, de către părinte, de către sistem.
Waldorf
Din pedagogia Waldorf se pot lua multe – cea mai la îndemână și ușor de aplicat e ideea de celebrare a vieții așa cum e ea. La noi, în sistemul de masă românesc, serbarea, sărbătorirea, ține de anii timpurii.
De parcă bucuria ar fi contraproductivă când trebuie să mai și tocești puțin. Ei, pedagogii Waldorf, nu uită că viața e un ciclu armonios de anotimpuri, responsabilități, sentimente, umanitate. Să sărbătorești înseamnă o formă de învățare. Inclusiv la clase mari.
