A durat aproape doi ani pentru ca guvernul laburist al lui Sir Keir Starmer să găsească o voce coerentă pe cel mai diviziv subiect al politicii britanice postbelice: prărsirea UE de către Marea Britanie. Iar acest moment nu e potrivit neapărat privind contextul intern cât și extern, economia stagnează, războiul din Iran amenință cu un nou șoc al prețurilor la energie, iar Donald Trump s-a dovedit un aliat tot mai imprevizibil.
În aceste condiții, Starmer s-a întors nu spre Washington, ci spre Bruxelles, promițând că Marea Britanie va fi „mai ambițioasă” în aprofundarea relațiilor cu UE și că beneficiile apropierii sunt „pur și simplu prea mari pentru a fi ignorate”, potrivit Financial Times.
Problema este că diplomații și analiștii avertizează că Starmer ar putea să fi ratat deja fereastra de oportunitate pentru o mare pivotare spre Europa. Iar timpul se scurge, atât pentru negocieri, cât și pentru a arăta alegătorilor beneficii economice reale din apropierea de superputerea comercială de peste Canalul Mânecii.
De la „I want my money back” la „I want back!”
Există o ironie istorică profundă în traiectoria Marii Britanii față de Europa, care merită formulată explicit. În 1979, Margaret Thatcher (considerată probabil unul dintre cei mai buni oameni de stat, a ocupat funcția de prim-ministru al Regatului Unit între anii 1979 și 1990) și bătea cu pumnul în masa Consiliului European de la Dublin, cerând înapoi contribuția britanică la bugetul comunitar — „I want my money back” — și inaugurând o eră de scepticism britanic față de proiectul european care avea să culmineze, patru decenii mai târziu, cu Brexit-ul.
Acum, în 2026, urmașii politici ai acelei generații se află în poziția inversă: nu mai cer banii înapoi, ci cer să fie primiți înapoi, fără să știe exact cât sunt dispuși să plătească pentru acest privilegiu și fără să aibă curajul să spună răspicat că asta vor.
De la „I want my money back” la „I want back”, distanța pare mică în cuvinte, dar este uriașă în orgoliu național neprocesat, în calcule politice neterminate și în prețul real al unei decizii pe care Marea Britanie o amână cu fiecare summit, cu fiecare linie roșie păstrată și cu fiecare miliard de lire sterline pierdut în costul tăcerii strategice. Thatcher știa cel puțin ce vrea. Starmer, deocamdată, știe doar ce nu poate spune.
Resetare sau reluare a acelorași argumente vechi?
Când guvernul laburist a preluat puterea în 2024, în cancelariile europene existau așteptări, moderate, dar reale că relația post-Brexit putea fi recalibrată. Laburiștii nu erau conservatorii lui Boris Johnson. Aveau un discurs prietenos față de Europa. Aveau voința politică declarată de a repara daunele Brexit-ului.
Potrivit Financial Times, primul test al resetării a eșuat rapid, când Londra a cerut Bruxelles-ului să restabilească accesul muzicienilor în turnee și al profesioniștilor la condițiile anterioare Brexit-ului.
Cererea a fost respinsă imediat, nu pentru prima oară. Bruxelles-ul a exclus orice „cherry-picking” britanic al accesului la piața unică europeană, exact cum făcuse și în fața guvernului Sunak.
„A existat o naivitate uluitoare la început”, declară pentru FT un cunoscător al Bruxelles-ului care oferise consiliere guvernului laburist. „Ei credeau că, pentru că nu sunt conservatori, tot felul de lucruri ar putea și ar urma să fie realizate.”
Diagnosticul unui diplomat UE citat de Financial Times: „Unde cred că lucrurile au mers greșit este că, în fond, „cererile” Marii Britanii sunt în continuare aceleași. Cer o „resetare”, dar e ca vinul vechi în sticle noi: „cer să facă parte din acele zone ale pieței unice doar unde cred că au un avantaj competitiv”. Și nu vor să plătească.”
Ce s-a obținut concret și ce înseamnă în termeni economici?
Pachetul de măsuri care urmează să fie convenit la summitul UE-Marea Britanie din iulie 2026 include, potrivit ambelor surse, trei elemente principale, și anume, un acord de eliminare a controalelor asupra exporturilor de produse alimentare și băuturi, realinierea schemelor de carbon ale UE și Marii Britanii, și o schemă de mobilitate pentru tineri cu vârste între 18 și 30 de ani, deși aceasta din urmă nu a fost încă finalizată.
La acestea se adaugă, readerarea Marii Britanii la programul Erasmus+, conform BBC News, care va permite mai multor tineri britanici să studieze în statele membre UE.
Potrivit propriei estimări a guvernului britanic, citate de Financial Times, pachetul de la summitul din iulie va crește PIB-ul britanic cu doar 0,3% în următorii cincisprezece ani.
Grupurile industriale au salutat progresul, dar au subliniat că reprezintă doar o fracțiune infimă din impactul negativ de 4% din PIB estimat de Office for Budget Responsibility ca efect al Brexit-ului.
Tensiunea dintre aceste cifre nu a scăpat nici cancelarului Rachel Reeves, care a citat un studiu american estimând că ieșirea din UE a cauzat un impact negativ de 8% din PIB, dublu față de estimarea oficială.
Anand Menon, directorul think-tank-ului UK in a Changing Europe, formulează contradicția în paginile Financial Times: „Tensiunea cauzată de „Brexit costă 8% din PIB, avem o resetare care nu va schimba mare lucru, nu este sustenabil. Ne îndreptăm spre un punct de inflexiune în care status quo-ul nu mai este stabil sau durabil.”
Ministrul britanic pentru relațiile cu UE, Nick Thomas-Symonds, citat de BBC News, apără totuși rezultatele obținute, iar acordul alimentar și cel privind emisiile de carbon vor aduce împreună 9 miliarde de lire sterline economiei britanice până în 2040.
Este o sumă reală, dar distribuită pe un orizont de timp lung, și insuficientă pentru a contracara retorica ambițioasă cu care laburiștii au intrat în negocieri.
Costurile cooperării: cine plătește și cât
Un element ignorat adesea în dezbaterile publice despre apropierea de UE este că fiecare acord bilateral are un preț direct și explicit, nu doar beneficii.
Readeziunea la Erasmus+ va costa contribuabilul britanic 570 de milioane de lire sterline doar în primul an. Participarea la programul de cercetare Horizon, agreată de guvernul anterior, costă 2,2 miliarde de lire sterline anual, deși susținătorii programului subliniază că, la doi ani de la readerare, Marea Britanie a devenit unul dintre principalii beneficiari.
Un eșec notabil rămâne neaderarea la fondul de apărare SAFE al UE, evaluat la 150 de miliarde de euro. Potrivit Financial Times, negocierile au eșuat în noiembrie anul trecut din cauza unui dezacord financiar și costul de intrare solicitat de Bruxelles pentru Marea Britanie era de 2 miliarde de euro, o sumă pe care Londra a respins-o ca excesivă.
Suma era determinată parțial de cerințele Franței de a proteja industriile de apărare europene. Thomas-Symonds a refuzat să adere atâta timp cât această contribuție rămâne la nivelul solicitat, potrivit BBC News.
Liniile roșii
Miezul problemei negocierilor UK-UE este că Marea Britanie menține, sub Starmer, aceleași „linii roșii” pe care le-au menținut și guvernele conservatoare anterioare, nicio aderare la piața unică, nicio aderare la uniunea vamală, nicio libertate de mișcare. Acestea sunt limitele pe care opoziția de dreapta, Partidul Conservator și Reform UK al lui Nigel Farage, le-ar exploata imediat dacă ar fi depășite.
Problema, din perspectiva Bruxelles-ului, este că tocmai aceste linii roșii definesc ce tip de acord este posibil și ce tip de acord nu este.
O diplomată franceză apropiată lui Macron, eurodeputata Natalie Loiseau, a formulat direct pentru BBC News: „termenii și condițiile UE sunt aceleași ca acum zece ani, când Marea Britanie a votat pentru Brexit. Cu cât Marea Britanie vrea să se apropie mai mult de piața unică, cu atât va trebui să se alinieze mai mult regulilor europene, inclusiv, eventual, la libera circulație a persoanelor”.
Ivan Rogers, fostul ambasador britanic la UE, formulează întrebarea structurală cu care Londra evită să se confrunte direct, în Financial Times: „Unde vrei să fii peste 10 sau 15 ani, dat fiind lumea în care se pare că ne îndreptăm? Este Marea Britanie cu adevărat pregătită să-și reconsidere liniile roșii?”
Rogers se îndoiește că UE va înmuia poziția de negociere din cauza ascensiunii lui Trump sau a amenințărilor Rusiei și Chinei. Bruxelles-ul nu face concesii din solidaritate geopolitică, face concesii când interesul său economic o cere.
Washington sau Bruxelles?
Contextul geopolitic al anului 2026 adaugă o presiune suplimentară echilibrului dificil pe care Starmer încearcă să îl mențină. Potrivit BBC News, ministrul Thomas-Symonds a respins explicit interpretarea că apropierea de UE înseamnă distanțarea de SUA, „relația specială dintre Marea Britanie și SUA este profundă și durabilă”, dar întrebarea rămâne deschisă.
Charles Grant, directorul Centre for European Reform, citat de Financial Times, oferă o cale de mijloc, un guvern britanic dispus să estompeze liniile roșii actuale ar putea convinge Bruxelles-ul să agreeze o formă de „piață unică pentru mărfuri”, în care Marea Britanie se aliniază în sectoarele industriale cheie, dar păstrează flexibilitate pe servicii. „Marea Britanie spune ‘nu’ acum, dar nu spune ‘nu’ pentru totdeauna”, consideră el.
Între pragmatism și opoziție populistă
Dacă negocierile cu Bruxelles sunt complicate, dezbaterea internă britanică nu este mai simplă. Reform UK al lui Farage, care conduce în sondaje, promite să desfacă orice „resetare” cu Bruxelles.
Conservatorii acuză guvernul că face din Marea Britanie un „rule-taker”, un receptor pasiv al normelor europene, în loc de un „rule-maker”. Farage a numit proiectul de lege al guvernului pentru alinierea rapidă la standardele europene „o tentativă pe ușa din spate de a trage Marea Britanie înapoi sub controlul UE”, potrivit BBC News.
Potrivit datelor More in Common citate de Financial Times, 66% dintre britanici doresc o relație comercială mai strânsă cu UE, iar 63% sunt în favoarea unor legături mai strânse în materie de securitate și apărare. Un sondaj YouGov publicat de grupul pro-european Best for Britain a arătat că 53% dintre britanici ar vota acum pentru readerare, față de doar 32% împotrivă.
Dacă referendumul Brexit ar fi organizat astăzi, jumătate din public ar vota Remain față de puțin peste un sfert care ar vota Leave, estimează Luke Tryl de la More in Common, cu mențiunea că aproape jumătate din public crede în continuare că Brexit ar fi putut funcționa, dar a fost gestionat greșit de politicieni.
Între costul inacțiunii și prețul ambiției
Marea Britanie se află, în primăvara lui 2026, într-un punct de inflexiune pe care îl amână de ani de zile.
Bruxelles-ul are propriile sale limite, nu va oferi acces selectiv la piața unică fără alinierea la regulile europene, fără contribuții financiare și fără concesii pe libera circulație. Aceste cerințe sunt consecvente și previzibile, nu sunt surprize.
Întrebarea care rămâne fără răspuns clar în capitala britanică este cea formulată de un diplomat european anonim pentru Financial Times: „Ce este prioritatea strategică? Marea Britanie din secolul XIX nu ar fi găsit dificil să înțeleagă că trebuie să investești bani pentru a fi o putere globală. De ce nu merită Marea Britanie să plătească acum?”
Până când Londra va fi capabilă să răspundă onest la această întrebare, și să suporte consecințele politice interne ale oricărui răspuns sincer, resetarea va rămâne ceea ce este acum, un exercițiu de gestionare a daunelor, nu o viziune pe termen lung.
