În fiecare primăvară, lumea creștină celebrează cel mai vechi și mai profund mesaj pe care l-a primit vreodată, acela că moartea nu are ultimul cuvânt. Învierea lui Iisus Hristos nu este, pentru un credincios, o poveste frumoasă despre speranță, este piatra de căpătâi pe care se sprijină întreaga construcție morală a civilizației occidentale. Este victoria asupra morții și a păcatului, reînnoirea legământului dintre Dumnezeu și oameni, promisiunea că Binele poate și trebuie să triumfe.
Și totuși, dacă victoria omenirii a fost obținută, de ce lumea arată atât de mult a înfrângere?
În Ucraina, al patrulea Paște în război. Orașe bombardate, familii separate, sute de mii de morți. Un conflict pornit din logica pură a puterii, teritoriu, influență și dominație. Unde cei „mari” stau și privesc chibzuința, lupta și suferința celor „mici”.
Vladimir Putin a transformat un calcul geopolitic rece – teama de extinderea NATO, nostalgia imperiului sovietic, obsesia pentru „sfera de influență”-, într-un război de uzură care a măcinat două popoare slave și a înghetat orice speranță de stabilitate europeană pe termen lung. Rusia bombardează spitale și blocuri de locuințe invocând „denazificarea.”
Milioane de oameni au fugit din calea unui conflict pe care o mână de oameni de la Kremlin l-au decis în spatele ușilor închise. Paștele ortodox, pe care Putin îl celebrează public cu lumânare în mână și chip evlavios, nu pare să fi schimbat nimic din calculele sale strategice. Aceasta este, poate, una dintre cele mai elocvente paradoxuri ale moralității: un om care aprinde lumânarea de Paște și continuă să semneze ordine de bombardament în aceeași săptămână.
În Gaza, ruine. O populație civilă prinsă între mecanismele unui conflict care a consumat deja orice limită a proporționalității.
Benjamin Netanyahu conduce cel mai lung și mai controversat conflict din istoria recentă a Israelului. Ceea ce s-a întâmplat în Gaza în ultimii ani, reflectă un spațiu moral pe care tot mai multă lume, inclusiv aliații tradiționali ai Israelului, refuză să îl mai ignore.
Cum se traduce ecuația a zeci de mii de civili morți, o populație de peste două milioane de oameni redusă la condiții de supraviețuire primară? Netanyahu însuși supraviețuiește politic exact prin perpetuarea conflictului, o coincidență pe care mulți o numesc cinic, dar puțini o pot contrazice cu date concrete. Și în Orientul Mijlociu, Paștele, fie el creștin, fie evreiesc, Pesah-ul, care celebrează ieșirea din sclavie, vine însoțit de fumul rachetelor.
Ceea ce îi unește pe cei doi lideri este convingerea că lumea funcționează exclusiv după regulile puterii, că binele comun este un instrument retoric, nu o obligație reală sau cel puțin o alegere regăsită majoritar în umanitate, și că scopul justifică orice mijloc atâta timp cât narațiunea este controlată.
Când „binele devine lux”
Trăim într-o epocă în care bunăvoința pare să fi devenit un sentiment de nișă. Se constată erodarea treptată a grijii față de celălalt, a ideii că suferința aproapelui este și problema mea. În special ca principiu colectiv, ca empatie publică.
Această eroziune nu s-a produs brusc, ci a survenit prin pași mici, dar repezi, în ritmul unei lumi care a pus individul în epicentrul civilizației, al politicii, a tot ceea ce există și nu există.
Istoria recentă, cu crizele ei, a condus umanitatea în vremuri de umbră sufletească, unde interesul individual a devenit primoridial. Pe vremuri obiect de reproș moral, acest lucru a devenit o filosofie de viață standard, acceptată de mulți.
Succesul personal a devenit scop în sine, iar solidaritatea, o opțiune pe care o exerciți când îți permiți, nu o datorie față de semenii tăi. Recunoștința și apropierea sufletească își fac cu greu loc într-o lume a standardului măsurat prin individualism.
Filosoful Søren Kierkegaard considera „boala de moarte” nu moartea trupească, ci disperarea interioară a omului, care a ales să trăiască întors cu spatele la Dumnezeu și la aproapele său. O disperare care nu este neapărat la vedere, ci se ascunde în confortul rutinei și al interesului personal, dar care corupe lent tot ce atinge. O „necroză a sufletului”.
„Leviathanii” secolului XXI
Thomas Hobbes, filosof englez din secolul al XVII-lea, a portretizat cu succes, în lucrarea sa, „Leviathanul”, pilonul prin care relațiile interumane se desfășoară. El descria starea naturală a omenirii ca pe un „război al tuturor împotriva tuturor”, o lume în care, lăsați fără un principiu moral superior, oamenii și statele se comportă inevitabil ca prădători.
În termeni ai violenței structurale, am putea spune că nu există vreo diferență între Evul Mediu și lumea contemporană, deși poate am exagera. Diferențele sunt observate doar în mijloacele de a întreprinde violența, tehnologia spunându-și cuvântul.
Puterea atrage putere. Expansiunea cheamă contraexpansiune. Frica de celălalt devine justificare pentru orice. Lipsa încrederii revine ca himeră a societății, iar baza pe care o societate ar trebui să funcționeze prin ajutorarea colectivă se scufundă.
Când interesul material și setea de putere devin singurele motoare ale acțiunii colective, rezultatul nu poate fi decât violența, cu potențial de escaladare în multiple forme.
Natura umană ca organism individual
Dar Paștele, Iisus Hristos, refugiul credinței și speranța unei lumi mai bune, ghidată de înțelegere, există tocmai ca răspuns la Hobbes sau la natura rău-voitoare a umanității.
Sfântul Augustin din Hipona, unul dintre cei mai mari gânditori ai creștinătății, despre versetul din Noul Testament (1 Corinteni, 15:55), parte a argumentației Sfântului Apostol Pavel despre învierea morților: „O, moarte, unde îți este biruința? O, moarte, unde îți este boldul (puterea – n.red.)”
Pentru Augustin, Răstignirea și Învierea lui Hristos nu sunt gesturi simbolice, sunt momentul în care moartea, ca instrument al păcatului, își pierde puterea. Nu dispare din lume, dar nu mai are ultimul cuvânt.
Ce înseamnă asta concret? Că fiecare om indiferent cât de mult a greșit, indiferent cât de adânc a căzut are acces la iertare și la un nou început. Că existența nu este un joc cu sumă zero, în care câștigul meu înseamnă automat pierderea ta. Că există o logică diferită de cea a puterii și a dominației, logica iubirii și a harului.
Marcus Aurelius, împăratul-filosof roman, păgânul care a condus un imperiu la apogeul său, scria, fără să cunoască creștinismul, ceva remarcabil de similar în „Meditațiile” sale: că omul este creat pentru comunitate, că cel care trăiește izolat în propriul interes greșește față de propria sa natură, că scopul vieții nu poate fi egoist fără a fi, în același timp, neîmplinit. Chiar și rațiunea pură, fără revelație, ajunge uneori la aceleași concluzii ca și credința.
Scriitorul rus Feodor Dostoievski, care a cunoscut personal suferința extremă, condamnat la moarte, grațiat în ultimul moment, exilat în Siberia, a fundamentat în romanele sale o întrebare pe care lumea modernă o evită cu grație: „Oare iubirea poate merge mai departe decât judecata?”
În romanele sale el arată că oamenii pot fi „salvați” nu prin condamnare și excludere, ci printr-o iubire care nu se retrage în fața păcatului celuilalt. Nu o iubire naivă sau oarbă, ci una care are curajul să rămână prezentă.
Paștele ca ghidaj spre bunăvoință
Este ușor să reduci Paștele la ouă roșii, la miel la cuptor și la o slujbă de noapte, în care lumina trece din mână în mână. Frumusețea acestor ritualuri este reală, ele poartă în ele memoria colectivă a unor generații întregi și furnizează un sentiment de apropiere și întelegere generală între oameni.
Dar dacă Paștele rămâne doar atât, un obicei frumos, o pauză în rutina modernă, atunci mesajul său central s-a pierdut pe drum.
Blaise Pascal, matematician și teolog deopotrivă, scria că omul este o creatură situată „între totul și nimic”, prea mare pentru a fi satisfăcut de lucrurile mici, prea mic pentru a se salva singur”. Și că singura rezolvare reală a acestei tensiuni nu vine din interior, ci dintr-un eveniment care îl depășește, revelația că nu este singur, că există un Dumnezeu care a ales să moară și să învieze pentru el.
Aceasta este provocarea Paștelui în 2026: nu să fim mai religioși, în sensul formal al cuvântului, ci să ne lăsăm pătrunși de mesajul lui. Să ne întrebăm sincer de câte ori am ales confortul individual în locul binelui celuilalt. De câte ori am privit la știrile din Ucraina, Gaza sau Iran cu același detașament cu care privim o telenovelă, cu ochii, nu cu inima.
Lumânarea din întuneric
Există un moment special în slujba de Paște, acela în care preotul iese din altar cu lumânarea aprinsă și rostește pentru prima dată „Hristos a Înviat”, iar lumina aceea mică începe să se răspândească din mână în mână până când toată biserica este luminată.
Este poate cea mai puternică metaforă pe care o cunoaștem pentru ceea ce Paștele cere de la noi, nu să rezolvăm singuri toate problemele lumii, ci să transmitem lumina mai departe. Să nu o stingem în noi de dragul comodității sau al fricii.
Lumea are războaiele ei, la fel și oamenii. Natura umană va încerca mereu să biruie în sens individual. Puterea materială continuă să-și urmeze logica ei rece și calculată. Dar în fiecare Paște, undeva, o lumânare se aprinde din întuneric.
Și întunericul, oricât de mare, nu a putut-o stinge niciodată.
Hristos a Înviat!
