În ultimii ani, din considerente de prezervare a status quo în fața ritmului accelerat anticorupție puternic popularizat de către cetățeni (cel mai eficient prin proteste), partidele mari s-au așezat sub forma unei structuri ermetice, defensive.
Oarecum logic, fundamentele ei sunt secretomania, nesiguranța, vădita incompetență și corupție din partea multora, dar și paranoia (a se vedea cazul detectorului de minciuni în cadrul politicii interne a partidului AUR).
Prin analogie, bula politică română se aseamănă unui animal încolțit reticient la schimbarea către bine, fapt ce o determină să se rezume la mijloace periculoase de supraviețuire.
Devine din ce în ce mai clară o abordare oarecum controversată a partidelor în ceea ce privește pivotarea în sferele lor de influență.
Nu mai sunt pe atât de relevante politicile propuse și calitatea serviciilor aduse pe cât sunt imaginile publice ale liderilor de partid.
Se conturează, deci, un ciudat fenomen al cultului personalității al cărui obiect îl fac cei trei mari actori politici în România la ora actuală – Marcel Ciolacu (PSD), Nicolae Ciucă (PNL) și George Simion (AUR). În traducere liberă, partidele și liderii lor își promovează imaginea într-un mod excesiv, concentrându-se pe personalitatea și carisma liderului, în detrimentul programelor și politicilor partidului.
Este imperativ să nu uităm faptul că un partid nu constă într-un singur om, oricât de bun și de desăvârșit ar fi acesta (nu este cazul în România la acest moment). Folosindu-se de aceste metode de manipulare, partidele aduc un grav prejudiciu democrației, întrucât își promovează membrii de partid nemerituoși în funcții de putere doar pentru că ei sunt asociați cu imaginea „curată” și „măreața” a liderului lor de la București.
Se diluează, printre altele, și pluralismul din cadrul partidelor, prea puține nume în afara celor mari fiind introduse publicului. Aceștia din urmă se poziționează, după cum spuneam, în umbra „liderului suprem”.
Crearea unui nucleu în care este condensată întreaga imagine publică a partidului, coroborat cu afirmațiile anterioare, aduce de la sine următoarea problemă – nu poți critica liderul de partid fără să critici întreg partidul în ansamblul său.
Este încă o atingere grosolană adusă democrației românești, deoarece o astfel de abordarea politică va afecta – dacă faptul nu este deja consumat -, critica constructivă precum și discuțiile libere, prin excelență democratice. Ne ducem inevitabil cu gândul la măreața afirmație a regelui Louis al XIV-lea al Franței – „ L’État, c’est moi” (Statul sunt eu) care, aplicată concret la scenariul nostru, devine „partidul sunt eu”.
Dezvoltând în continuare ideea abordată anterior, atunci când un lider unic este perceput drept infailibil, încet dar sigur el va acapara întreaga putere și și-o va însuși, centralizând-o astfel. Ne imaginăm cu ușurință, dată fiind vasta noastră istorie cunoscută, deznodământul ulterior îndeplinirii acestei condiții sine qua non – aproprierea puterii într-o singură pereche de mâini.
Funcția partidului privit ca un colectiv de membri va deveni eminamente simbolică, cuvântul fiecăruia dintre ei fiind limitat substanțial. Reformulând, va apărea un deficit de descentralizare a deciziilor de partid, dar și o reducere majoră a disidenței interne, noua retorică asociată cultului personalității fiind „ori cu noi, ori împotriva noastră”.
Mai departe, perspectiva înlocuirii hegemonului devine o idee ce va tinde din ce în ce mai mult de science-fiction. Tot din considerente ce țin de rațiuni dinastice, o potențială inhibare a formării de noi lideri devine un lucru cert.
Va fi un demers adresat exclusiv aceluia din rândul apropiaților sau a membrilor de familie ai liderului și doar în proximitatea momentului transferului de putere. Nici nu merită abordată cu un surplus de atenție problema estompării acelor tinere talente ale căror idei s-ar fi putut dovedi a fi chiar benefice României. Suferă implicit potențialul inovator din cadrul partidului dar și diversitatea de opinii.
Se aduce atingere desigur și veridicității informațiilor distribuite publicului, ele fiind de natură insidioasă încercând cel puțin să mențină imaginea creată liderului unic, dacă nu chiar să o sporească.
În fine, este evident că un astfel de scenariu nu își are locul într-o societate democratică. Ceea ce am încercat să facem prin această analiză succintă a fost să prezentăm riscurile reale ale propagării acestei ideologii neinspirate de partid.
Încrederea publicului în structurile democratice și în mecanismele de control și echilibru va tinde spre zero. Cel mai rău aspect dintre toate este destabilizarea temeliei democrației din România, reprezentată de principiile sale fundamentale.
