România este un stat care a trecut de-alungul istoriei sale sângeroase prin suficiente traume și peripeții astfel încât ar trebui să știe mai bine.
Democrația instaurată post revoluției din 1989 a fost și din fericire încă este șansa noastră către mai bine. Astăzi, din păcate, puterea poporului se concretizează aproape limitativ prin vot. În rest, suntem la fel de pasivi precum orice alt popor care a căzut în regresul democratic și ulterior a început, evident, să blameze pe oricine și orice îi cădea la îndemână.
Care sunt indicatorii unei autocrații în ascensiune? Printre altele, vorbim despre libertatea de exprimare, posibilitatea de exprimare liberă a viziunii politice proprii, deliberările democratice sincere, claritatea și corectitudinea alegerilor. Să spunem că acestea ies în evidență cel mai mult. Dacă cel mai ușor dărâmi un turn pornind din temelii, atunci dacă enumerarea neexhaustivă de mai sus reprezintă bazele democrației, ea se află sub asediu.
Politica actuală din România nu mai ține cont de virtute și moralitate. Nu îi mai pasă câtuși de puțin de interesul superior ori de binele cetățenilor. Lupta pentru putere din dorința de a contribui cu ceva pe premisa că „m-am pregătit o viață întreagă și am uneltele necesare pentru a veni în sprijinul progresului național, dezinteresat fiind de câștigul propriu ori de noul statut social dobândit” este doar un vis distant. Nici nu mai avem convingerea că în perioada post ’89 au existat foarte multe asemenea cazuri nobile.
Cele două mari partide care până acum câțiva ani se stropeau cu agheasmă și se amenințau reciproc cu usturoiul, în acel moment real de cumpănă în care s-au simțit cu adevărat amenințate de o forță externă s-au spălat pe mâini de orice orientare politică, de ideologii și de faptul că în sine sunt partide care nu se pot ralia fără a se compromite în ochii publicului.
Ce mesaj ne transmite acestă alegere? Să fie oare „haideți să facem începând de astăzi orice ne dorim ca să ținem de scaune și de putere cât mai mult timp cu putință, jucând vechea horă care ne-a oferit până acum funcțiile pentru că oricum poporului nu îi pasă suficient de mult încât să facă ceva”? Poate.
Submisivitatea gândirii naționale se concretizează, în spiritul ideii de mai sus, prin faptul că extrem de rar în proaspătul nostru episod democratic nu am luat în serios vreun candidat independent. Cumva, cu toții suntem școliți. Suntem la curent cu metodele abuzive ale marilor partide, cu minciunile fățișe, cu acea caracatiță a corupției, joc al culiselor neștiute de noi și acoperită de acele nume absolut irelevante în marea schemă a lucrurilor care se află ”și ele” acolo în postura de păpuș… candidați pentru diverse poziții și așa mai departe. Totuși, continuăm să le oferim voturile. Ironic, nu?
Admitem că nici acei independenți aruncați în cursele electorale poate că de multe ori nu transmit încredere ori nu se recomandă neapărat prin ceva dar un lucru este sigur – statistic vorbind, sunt mai calificați și mai integri decât aproape orice candidat propus de partidele tradiționale.
În fine, ca să nu o mai lungim – pluripartidismul este o garanție a democrației. Într-o democrație sănătoasă vorbim despre alegerea reprezentanților partidului cu care ne asociem cel mai mult, fie el conservator, liberal, progresist ori extremist. România se află în acest moment într-un clește meschin ce își propune a genera un singur lucru – șantajul populației. Deviza este ”ori cu noi, ori cu totalitariștii”.
Categoric, nimeni nu își dorește din nou o Românie a extremelor dar dacă straja democrației a devenit pervertismul politic și căsătoria metaforică a două partide fundamental contradictorii atunci nici alternativa nu este una mai sănătoasă. Aici s-a ajuns și, culmea, poporul nu pare că are încă ceva de comentat. Tineți cont și de faptul că în studiile internaționale România este văzută drept o democrație din ce în ce mai fragilă.
Ideea principală a acestui articol este că toate aceste lucruri reprezintă precedente periculoase. Într-adevăr, datorită fondurilor europene și a implicării pe plan internațional a unor români valoroși, imaginea noastră de ansamblu este una bună. Trebuie să fim atenți la acele valuri insesizabile poate care însă preced un tsunami dezastruos. Trebuie să fim vigilenți și prevăzători întrucât răul de cele mai multe ori este sculptat în umbre, iar atacul său este unul spontan și vicios.
