Primul dintre cei trei băieți ai mei a învățat să meargă cu tramvaiul la școală în clasa a treia. Cel de-al doilea, într-a cincea, cel de-al treilea, abia într-a șaptea. Nu s-a schimbat nimic în rău în București astfel încât ei să necesite mai multă protecție. Dimpotrivă. Ce se schimbase?
Probabil apetitul meu pentru disconfortul de a trece cu fiecare dintre ei hopul acesta, care presupune exercițiu și consecvență, explicații, urmărire, eșec. Apropo de eșec, pentru prima oară cel mare, furat de gânduri, a mers două stații în plus și m-a sunat de pe telefonul unui domn. Mi s-a părut că face parte din normalitate. Când cel mic, cu telefon smart și Google maps, m-a sunat că e pe la Victoriei și că a luat tramvaiul în sensul celălat, nu am mai fost la fel de amuzată.
Inabilitatea mea de a-I învăța cât de devreme să se descurce se înscrie într-un trend vizibil. Nu mai vedem copii mergând la școală singuri, nu le mai punem chibriturile în mână – când am venit acasă și cel mic mâncase, după ce își încălzise mâncarea în cuptor, am înțepenit – nu învățase asta de la mine, ci de la frații lui mai mari. Nu îi mai lăsăm să taie pâinea, nici mâncarea în farfurie și, mergând pe fir în jos, spre vârstele mai mici, facem prea multe în locul lor, iar pe ei asta îi handicapează major.
Îi supraprotejăm, facem multe în locul lor, vorbim în locul lor, le rezolvăm disconfortul și problemele.
Mai am câteva exemple, de ordin fizic, dar încărcate de simbolismul supraprotejării: le cărăm lucrurile, ghiozdanele, sticla cu apă, bicicleta sau trotineta când nu mai au chef de ea.
Am văzut copii cărora li se cară ghiozdanul până la ușa clasei, în fiecare dimineață. Această aparentă grijă îi scutește de un efort fizic mic, comparativ cu cât de mare e eroarea psihologică: mesajul transmis este că lumea este prea grea pentru ei.
Îi cărăm când încep să se plăngă că au mers prea mult pe jos.
Îi ferim de pericole minore, cum ar fi câte o lovitură sau alta – copiii se întâlnesc mult mai puțin cu durerile fizice decât o făceam noi în copilărie, căci joaca presupune și asta. Iar când se întâlnesc cu durerea, pentru că e rară, o simt ca pe ceva imposibil de gestionat.
Am lucrat cu un băiețel ahtiat după fotbal, care făcea dintr-un fault pe teren un caz foarte grav de lezare a propriei persoane, argumentând vehement, vorbind de nedreptate. L-am întrebat: vei ajunge mare fotbalist, câte faulturi esti dispus să încasezi pentru asta? O mie, a răspuns el. Își schimbase singur perspectiva și a lăsat lucrurile să se întâmple.
Un alt exemplu (clasic) de intervenție excesivă este rezolvarea temelor în locul lor, mai ales la matematică, mai ales la proiecte care presupun mult bricolaj. În ambele cazuri vrem rezultate bune, să știe copilul de zece, să câștige proiectul lui, că e cel mai frumos.
Despre chestiunea asta cu proiectele știu o poveste de la o mămică din Canada, care, în momentul în care și-a înscris copilul la scoală, iar invatatoarea a aflat că e din Romania, i-a spus: „Știți, am avut mai mulți copii din România. Vă rog să lăsați copulul să își confectioneze proiectele absolut singur. Nu îl ajutați, ceilalți copii vor remarca.”
De fapt, în genul acesta de raportare la copil, cel mai frapant este că luăm toate deciziile pentru el și nu îi dăm șansa de a se obișnui să acționeze singur și nici cu disconfortul normal al vieții de zi cu zi.
Facem în mare parte asta pentru ca el să aibă parte doar de experiențe pozitive și semnificative, spectaculoase. Cum să spele vase, să ducă gunoiul sau să șteargă de pe jos laptele vărsat?
Și mai e ceva, după ce facem atâtea pentru el, îi cerem să fie exemplar, să nu greșească – iar asta nu are cum să se întâmple, orice formă de exersare a vieții vine cu greșeli, învățarea din ele și luatul de la capăt. Dacă adăugăm și critica excesivă, când copilul face ceva singur pentru prima dată și nu iese perfect, încercările viitoare nici nu vor mai exista.
Fie că evităm să-i lăsăm să greșească, fie că intervenim constant, ei ratează șansa de a înțelege cum să se ridice singuri după un eșec.
Să le oferim acest spațiu, la care au dreptul: acela în care învață autonomia și învață în mod autonom. Da, e cu vânătăi și zgârieturi, cu dat cu capul uneori.
