În perioada actuală, marcată de dezinformare și discursuri naționaliste, România se confruntă cu mitizarea istoriei, aceasta fiind folosită ca instrument politic. În timp ce istoriografia occidentală și românească oferă o viziune echilibrată asupra Daciei și etnogenezei poporului român, curentul „dacopat” transformă trecutul într-o armă ideologică.
În acest articol încerc să redau perspectiva mea despre rădăcinile istorice, interpretările moderne și utilizarea acestor teorii în jocurile geopolitice.
De la Dacia antică, la România modernă
Înainte de a deveni provincie romană în 106 d.Hr., Dacia era un regat tribal relativ organizat. Nu exista o administrație centralizată comparabilă cu cea a lumii greco-romane. Sub Burebista (82-44 î.Hr.), Dacia a cunoscut o scurtă unificare, dar după moartea sa, teritoriul a fost fragmentat din nou.
Ocuparea romană a durat doar 165 de ani, dar a avut un impact major asupra culturii locale. Integrarea economică și militară a fost rapidă, iar romanizarea a fost intensă în centrele urbane.
Retragerea Aureliană (271 d.Hr.) nu a dus la un exod total, ci mai degrabă la o descentralizare a puterii. Populația romanizată a continuat să existe, chiar sub influența migratorilor (goți, huni, avari, slavi, pecenegi și cumani), până la cristalizarea formațiunilor statale medievale.
Cumanii, un popor turcic de stepă, au influențat semnificativ reconfigurarea regiunii în secolele XI-XIII. Elitele cumane s-au integrat în structurile de putere românești. Nume precum Basarab, considerat întemeietorul Țării Românești, dezvăluie posibile origini cumane ale acestui „descălecător”. Această influență a modelat identitatea politică și militară a viitoarelor state medievale românești.
Între secolele X-XIV, au apărut Țara Românească și Moldova, state vasale Imperiului Otoman, iar Transilvania a fost integrată în Regatul Ungariei. De-a lungul Evului Mediu, relațiile dintre Țara Românească și Moldova nu au fost marcate de o conștiință națională comună, ci mai degrabă de interese politice divergente.
Cele două principate au avut inclusiv conflicte armate între ele, iar unificarea lui Mihai Viteazul din 1600 a fost mai degrabă o cucerire militară temporară decât un proiect politic de lungă durată. Majoritatea domnitorilor medievali, deși glorificați în istoriografia modernă, au fost vasali ai otomanilor, fiind nevoiți să plătească tribut și să accepte suzeranitatea otomană pentru a-și menține tronurile. Luptele împotriva turcilor, polonezilor sau habsburgilor, adesea prezentate ca victorii eroice, au fost în realitate mai degrabă ciocniri izolate decât campanii decisive.
Această realitate istorică nu trebuie interpretată ca o denigrare, ci ca o consecință firească a poziției geografice a regiunii. Aflat la confluența marilor imperii și în calea valurilor migratoare, spațiul românesc a fost mereu expus presiunilor externe. Formarea unui stat puternic era îngreunată nu doar de lipsa unei conștiințe politice unitare, ci și de nevoia constantă de a echilibra influențele marilor puteri vecine. Adaptabilitatea și supraviețuirea au fost elementele definitorii ale principatelor române, iar strategia vasalității și plății tributului au fost uneori singurele opțiuni realiste pentru menținerea unei autonomii relative în fața unor forțe net superioare.
Unificarea statelor românești s-a concretizat abia în secolul XIX, culminând cu formarea României moderne în 1859 și dobândirea independenței în 1877. Cel mai important moment de consolidare teritorială a avut loc la 1 Decembrie 1918, când Marea Unire a adus sub același stat toate teritoriile locuite majoritar de români: Transilvania, Basarabia și Bucovina. Această unificare a fost posibilă datorită prăbușirii marilor imperii europene după Primul Război Mondial și a eforturilor diplomatice ale liderilor români, dar și prin susținerea marilor puteri occidentale.
Un rol fundamental în acest proces l-a președintele american Woodrow Wilson. Principiul autodeterminării naționale, promovat de acesta – Pacea Wilsoniană, a legitimat aspirațiile teritoriale ale României. Fără această viziune internațională asupra reconfigurării Europei post-imperiale, unificarea ar fi fost considerabil mai dificilă, dacă nu imposibilă. În această perioadă, miturile istorice au devenit fundamentul identității naționale. Au fost exploatate de politicieni și istorici pentru a construi o idee națională coerentă.
Iorga, Bălcescu și crearea istoriei naționale
Istoriografia românească modernă s-a construit, în principal, pe baza lucrărilor lui Nicolae Iorga și Nicolae Bălcescu. Aceștia au creat o viziune romantică asupra trecutului național. Iorga a susținut ideea unei continuități neîntrerupte a românilor de la daci la modernitate. Bălcescu, spre exemplu, a mitizat rolul lui Mihai Viteazul, ignorând dimensiunea pragmatică a unificării sale temporare.
Deși aceste interpretări au avut un rol formator pentru identitatea națională în secolul XIX și XX, ele au fost ulterior transformate în dogme de regimului comunist. În special sub Nicolae Ceaușescu, aceste teorii au fost întreținute și amplificate pentru a servi unei ideologii național-comuniste, menită să justifice o politică internă de izolare, atât față de vest, cât și față de influența sovietică. Ceaușismul a utilizat mitul dacilor și continuitatea neîntreruptă a românilor ca un instrument propagandistic pentru a construi o identitate națională rigidă și a consolida puterea personală a dictatorului.
Naționalismul post-decembrist și revitalizarea miturilor istorice
În ultimele decenii, diverse figuri publice au preluat și amplificat miturile istorice, transformându-le în instrumente retorice împotriva globalizării și a apartenenței României la NATO și UE. Acest tip de discurs nu este nou, având rădăcini în perioada post-decembristă, când Corneliu Vadim Tudor și apropiații săi au promovat teorii naționaliste despre trecutul dacic. Aceștia au idealizat o continuitate neîntreruptă și au atribuit dacilor o superioritate față de alte civilizații antice. Discursul lui Corneliu Vadim Tudor a pus bazele unui populism istoric care continuă să fie exploatat în mediul digital și politic și azi.
Un exemplu contemporan al acestui fenomen este Călin Georgescu, care a promovat narațiuni conspiraționiste despre trecutul dacic, existența unor resurse minerale ascunse și suveranitatea absolută ca soluție pentru viitorul României. Am auzit cu toții în spațiul public despre existența „aurului monoatomic”, o substanță fără bază științifică; teoria că dacii erau superiori romanilor, dar că adevărul lor istoric a fost ascuns în mod intenționat; și glorificarea unui model izolaționist de stat.
Acest tip de discurs trebuie analizat în contextul mai larg al campaniilor de dezinformare identificate de instituții avizate la nivelul țărilor NATO. Metodele sunt bine cunoscute: exploatarea miturilor naționaliste pentru a crea diviziuni interne, promovarea teoriilor conspiraționiste pentru a delegitima istoria oficială și crearea unor crize de identitate pentru a slăbi stabilitatea politică. În România s-au detectat mai multe campanii de manipulare informațională cu scopul de a influența dezbaterea publică. Astfel, mitizarea trecutului nu mai este doar o problemă de interpretare istorică, ci un instrument de influență strategică într-un peisaj geopolitic tot mai tensionat.
Naționalismul și pericolul rupturii Occidentului: o dublă provocare
Naționalismul excesiv poate părea o reacție firească la presiunile globalizării. Însă, riscă să slăbească angajamentele României față de UE și NATO și să pună în pericol securitatea și prosperitatea economică.
Pe de altă parte, erorile strategice ale Occidentului, de la reglementările economice care sufocă industria europeană, până la politicile de mediu implementate miop, creează un teren fertil pentru retorici radicale. Într-un astfel de context, apelurile unor lideri precum Donald Trump, deși disruptive, pot fi percepute nu ca un refuz al cooperării internaționale, ci ca un semnal de alarmă pentru Vest.
O Europă blocată într-un idealism inflexibil riscă să cedeze spațiu de influență actorilor totalitari. Aceștia din urmă nu împărtășesc valorile democratice și își promovează interesele fără nicio constrângere ideologică. De exemplu, politicile ecologice excesive au condus la mutarea producției industriale din Europa în China; s-a redus local amprenta de carbon, dar a crescut poluarea globală și s-a adâncit dependența economică de regimuri autoritare. Reglementările economice restrictive împiedică inovația și reduc competitivitatea industriei europene în raport cu acești actori.
Aceste tendințe sunt exploatate de forțe geopolitice externe, care urmăresc fragmentarea Occidentului. În absența unui echilibru între principiile democratice și realitățile pragmatice, Vestul riscă să devină victima propriei rigidități. Practic, Vestul oferă pe tavă oportunități pentru regimuri ce disprețuiesc pluralismul și regulile democrației liberale.
Concluzie: istoria ca scut, nu ca armă
Naționalismul excesiv și erorile strategice ale Occidentului creează vulnerabilități exploatabile de actori geopolitici ostili. Răspunsul la aceste provocări necesită o strategie pe termen lung axată pe educație realistă, nu glorificare sau mituri. Educația trebuie să analizeze deciziile istorice în contextul realităților epocilor respective, fără idealizări. Istoria ar trebui folosită pentru a înțelege dinamica trecutului, nu pentru a susține victimizarea sau resentimentele.
Educația educatorilor este esențială pentru dezvoltarea spiritului critic al elevilor. O națiune puternică își înțelege trecutul și își construiește un viitor solid. Necunoașterea istoriei duce la repetarea greșelilor, iar acest principiu este crucial într-o lume influențată de războiul informațional și de propagandă.
Într-o lume în care dezinformarea, naționalismul excesiv și idealismul rigid pun la încercare stabilitatea statelor democratice, noi românii trebuie să ne înțelegem trecutul nu ca pe o povară, ci ca pe o lecție esențială pentru viitor. Miturile istorice, fie ele construite în secolul XIX pentru unificarea conștiinței naționale sau resuscitate astăzi în scopuri populiste, nu mai pot servi drept busolă într-o lume tot mai complicată.
Dacă trecutul ne învață ceva, este că supraviețuirea și progresul nu vin din izolare, ci din adaptare inteligentă. România modernă s-a clădit prin diplomație și alianțe strategice, iar ruperea de Vest ar însemna o întoarcere periculoasă la fragilitatea geopolitică a epocilor anterioare. La fel, Occidentul însuși trebuie să își reevalueze prioritățile, evitând să devină victima propriei rigidități ideologice. Dacă valorile democratice nu sunt apărate prin strategii realiste, ele vor fi înlocuite de alternative autoritare care nu lasă loc pentru compromisuri.
Ignoranța și manipularea sunt cele mai periculoase arme ale acestui nou război informațional. Dacă nu învățăm să ne protejăm de ele, riscăm să devenim o piesă vulnerabilă într-un joc geopolitic care nu iartă slăbiciunea. Occidentul este imperfect, dar alternativa este mult mai sumbră: o nouă Cortină de Fier, alimentată de ignoranță și manipulare. Asta ne dorim?
Foto: cotidianul.ro