La copii trăsăturile de caracter se lasă observate doar după un timp mai îndelungat, în situații diverse și prin interacțiune. Ca părinți, mai ales când petrecem cu ei multe ore pe zi, dincolo de conviețuire, apar acele momente specifice, revelatoare.
În diferite situații și etape ale zilei, trăsăturile de caracter ies limpede la iveală și ne lasă pe noi, părinți sau dascăli, să lucram cu acest material, să construim împreună cu cei mici atitudini – față de ei înșiși, față de ceilalți, față de muncă etc.
Clasic, în studiul psihologiei (de ex. la Paul Popescu-Neveanu), se spune că fiecărei trăsături de caracter „pozitive” îi corespunde una „negativă”. Sunt perechi – perechi, fie că le moștenim, fie că le dezvoltăm: răbdare – nerăbdare, generozitate – zgârcenie, sinceritate – minciuna, etc.
Desigur, foarte important este ca printre trăsăturile de caracter cardinale să ajungem să numărăm unele care chiar ne ajută să fim buni.
Aș vrea însă să pun în discuție „negativitatea” unor trăsături ca încăpățânarea și minciuna. Ele reclamă cea mai mare cantitate de răbdare și determinare de la părinți. Adică uneori ne dau dureri de cap.
Ce le face negative (în afară de faptul că presupun dificultate și disconfort în relația cu copiii)?
Cum lucrăm cu ele?
De ce le combatem?
Cum știm că nu au valențe pozitive, de „succes”, care trebuie avute în vedere?
Un om de succes are o rezistență în fața greutăților – asta nu înseamnă „încăpățânare” (desigur între timp îi spune reziliență)? De exemplu, un medic bun nu cedează în fața riscurilor, și le asumă. Nu este asta o altă variantă necesară a încăpățânării?
Cât despre minciună, la copii, ea este o falsă trăsătură. Copiii sunt niște pseudo-mincinoși (citită la Paul Popescu-Neveanu). Face parte din exercițiul social și dezvoltarea personală să constați că minciuna e scurtă de picioare.
Ca educator încăpățânarea o tratez cu cea mai mare deferență, minciuna o privesc ca fiind tranzitorie.
Cum poți ști ca adult ce să faci cu aceste date „umane”sau care e costul combaterii încăpățânării, minciunii?
Cum știm?
Nu am un răspuns proaspăt. Știu sigur însă că etichetarea ca trăsătură caracterială „negativă” poate fi mai negativă decât trăsătura însăși și poate fi declanșator al unor reacții, la rândul lor, negative.
Iar noi vrem răspunsuri pozitive, armonia copiilor cu ei înșiși și cu cei din jur și cu viața care le stă înainte, cu toate bucuriile și dificultățile ei.
Dacă – din ipostaza de adult – reușim să îi vedem pe copii „în evoluție”, devenind stăpâni pe reacții, comportamente, clădindu-și ei înșiși un caracter, fără îndoială preluând și de la noi exact ce trebuie, apoi minciunica și îmbufnarea par niște exerciții cotidiene necesare, de tratat doar daca e cazul, dar și mai bine de lăsat în urmă.
