Ca părinți începem să educăm din primele zile de viață, oferind un cadru sigur, iubitor și cât mai „structurat”. Totuși ia ceva timp (ani) ca micuții să se înțeleagă pe sine și lumea din jur. Și cam asta e finalitatea mare a educației timpurii, reflectată direct în comportamente.
Iar comportamentele sunt bazele pentru viitorul adult și sunt „vizibile”, adică pentru copil devin tot mai clare și ușor de înțeles și achiziționat.
Interesant este că, după un parcurs școlar complet, centrat preponderent pe competențe cognitive, conținuturi esențiale și abilități sociale, vine momentul în care ne întoarcem la exersat tot comportamente. Căci în asta constă dezvoltarea personală – o formă avansată de educație, care ne ajută să ne ajustăm și să ne recalibrăm – revizitând atitudini, perspective, valori, convingeri, sensuri.
Eu cred în coaching, ca formă de „educație târzie”, și ceea ce oferă el adulților: o recalibrare curajoasă care să ia în seamă componentă emoțională puternică, plăcerea de a face lucrurile fără efort. De ce? Pentru că fiecare merită să descopere ce face cu maximă plăcere și minim efort și să poată trăi din asta bine.
Am făcut o sesiune cu o tânără de 22 de ani. O mare promisiune în tenis (campioană națională la junioare) – dar cu cariera ruptă (nu întreruptă) de pandemie. S-a redresat și a făcut studii în străinătate. Și era bună. Și școala, și ea. Apoi școala a luat-o pe o direcție în care ea nu voia să meargă. I-a luat puțin (la scara unei vieți) să aibă puterea să schimbe – a dus o luptă personală și a reușit. Va studia psihologie specială la Milano, chit că o ia cam de la capăt.
Eu eram în vacanță ca și ea. Ea nu-și găsea locul, sensul, viitorul, menirea, puterea, deși luase o decizie, deși își convinsese părinții de necesitatea ei. Iar părinții sunt importanți.
Nu am făcut decât ce învățasem la Big Life Coaching School, dar știam din experiențele anterioare de coach sau coachee, că vine momentul când intri în flow cu „clientul” și lucrurile ajung unde trebuie.
Nu țin minte mare lucru din tot acel proces, pentru că nu mă concentrez deloc (zero, nada, nix) pe asta, pe ținut minte. Focusul merge pe a fi acolo cu și pentru omul din fața ta și a pescui și oglindi acel dar al momentului. E un lucru pe care îl fac fără frică (nu dau nici o picătură de energie fricii). Să fii acolo „în” omul care are curajul să se reviziteze în toate ale sale și să îl vezi cum înțelege ce putere are schimbarea de perspectivă și că o ia din mers și aproape se înalță în zbor e binecuvântare!
Experiențele mele personale de coach, mamă, fostă corporatistă, absolventă de filosofie, subliniază că educația și dezvoltarea personală sunt procese ce se desfășoară pe tot parcursul vieții. Iar ele vizează comportamente.
Iar viața e una: fie că fondezi o grădiniță, fie că explorezi cultura, fie că alegi să contribui în campanii caritabile sau să pleci trei zile într-o mică vacanță pe o plajă pustie sau pur și simplu să faci psihoterapie, căci ai nevoie să redescoperi mereu ce important e să crezi în iubire și în prietenie.
Toate aceste decizii urmate de acțiuni sunt forme de educație continuă – fie că este vorba de dezvoltarea intelectuală, emoțională sau spirituală. Sunt comportamente.
Fac și educație timpurie, urmăresc achiziția de comportamente. Iar asta îmi dă șansa văd directa proporționalitate între ce pot părinții și modul suplu în care ei pot, pe de o parte, și ce le cer părinții copiilor, la fel de „suplu” – cu flexibilitate, bunăvoință, răbdare, sprijin necondiționat și consecvență pe măsură. Eu îi spun educație prin însoțire. Pare uneori anevoioasă „însoțirea” – dar adultul obișnuit cu dinamica educației continue o face fără frică și fără vină (știe că emoțiile se emană și se preiau și ele sunt un vehicol important pentru învățare).
Mă întorc la tânăra mea (căreia îi mulțumesc pentru cât am învățat eu însămi de la ea). Ea a fost însoțită în mod minunat în copilărie, nu înseamnă că i-a fost (doar) ușor. Dar acum e echipată complet pentru un debut timpuriu al „educației târzii”. Am fost impresionată de personalitatea ei multifațetată, de capacitatea de a separa „câmpurile”, „terenurile” anumitor decizii, de forța cu care duce la bun sfârșit proiecte complexe din viața academică și cea personală, de deschiderea spre a încerca necunoscutul unor perspective „trambulină”.
Educarea comportamentelor noastre este continuă.
