Cum apar prieteniile? Încet- încet, în copilărie, ca niște punți de cunoaștere a lumii, de integrare în dinamica vieții.
În școală cel mai mult – acolo suntem împreună într-o structură și suntem împreună cu orele și mai ales împreună în fața unor provocări și bucurii comune. E locul celor mai spectaculoase și perene relații de prietenie. Sau mai târziu, ca un colac de salvare când ești pierdut în furtună.
În copilăria timpurie…
… după ce s-a petrecut împrietenirea cu mama și cu tata, cu ceilalți din familie, cu ritmurile și rutinele zilelor, cu mediul mai larg, cu tot ce înseamnă stimuli și percepție, cu ideea că suntem mulți unii în viața altora, apare – pornind de la experiența data de cele de mai sus – un fel de spirit al tranzacțiilor fair, o conștiință că lucrurile sunt mai simple într-o formă sau alta de alianță, de tranzacție (a la Eric Berne). E doar începutul.
Începutul e important și, ca părinți, ne dăm seama imediat.
Sunt două povești de la care pornesc.
Story #1
Eu am trei băieți (Ilie, Toma, Constantin) care, toți trei, și-au găsit ca prieten (pe viață) în Pavel (singurul băiat între cei șase copii ai Laviniei). E o prietenie pe viață, chit că mă repet. Ea e cel mai bun lucru pentru copiii mei la care cred că am putut contribui. Am făcut un lucru mare: nu doar i-am dat voie, ci am spus da! în orice moment sau situație pe care creșterea acestei relații a cerut-o.
Ea a crescut și a „expandat”, a rezistat, deși cei patru implicați au vârste și personalități diferite, parcursuri și provocări de tot felul. A devenit o legătură de văzut într-un film de Oscar, de citit într-un roman de Premiul Nobel.
Aici sunt vieți, viețile lor, viețile noastre.
Erau bebeluși, erau copii de grădiniță, de școală, apoi (cei mari, căci cel mic e abia adolscent) oameni mari. Au rămas prieteni – eu încă mă mir.
Ce am făcut eu și Lavinia pentru prietenia copiilor noștri: drumuri, evenimente, tabere, sleep over, daruri, pasat de haine, răbdare, înțelegere. Au fost momente când copiii mei se simțeau mai acasă la ei și invers.
Le-am pus la dispoziție nu doar casa și mâncarea, ci mai ales starea. Starea aceea de prietenie. Starea aceea de a avea încă un acasă – când se putea și cu ce se putea. Starea de bine. Copiii mei și ai ei au petrecut timp liber de calitate acolo.
Îmi amintesc de săptămâna de vacanță pe care Pavel a hotărât că o vrea acasă la noi, deși prietenii lui, copiii mei, erau plecați la bunici. A fost ca și copilul meu, a făcut ce a vrut. E de neuitat pentru mine, ca om, ca părinte, ce deschidere spre dialog mi-a oferit atunci, ce încredere totală i-am oferit atunci – să fi avut 14 ani, nu mai mult.
Îmi amintesc de săptămâna în care toți ai mei au invadat casa prietenei mele, mama lui Pavel, și nu le-a lipsit nimic. Iar faptul că nu le-a lipsit nimic le-a dat gustul libertății, încrederii.
Faptul că noi, părinții eram plecați, dar ei aveau încrederea noastră a făcut ca lucrurile să fie bune, bune de tot. Au făcut ce au vrut – inclusiv condus mașina pe coclauri fără vreun carnet (am aflat târziu de încântarea asta), fără vreo grijă – ce experiență! Da, Bucureștiul avea coclauri, le-o fi mai având și acum.
Îmi mai amintesc de o seară când aveam acasă o droaie de copii – ai mei și ai Laviniei – frați, surori, toți împreună. Au dormit toți grămadă în dormitor (aveam patul supradimensionat – bucuria lor!)
Mă opresc. Nu am cuvinte mai multe despre bucuriile astea.
Story #2
Prietenia mea cu Lavinia e mai veche pe axa timpului. Am fost prietene din studenție, am rămas prietene ca femei, ca mame, chiar dacă realitatea a făcut să fim cumva departe una de alta. Dar asta este o altă poveste – a greutăților, a maternității, a maturității.
Ne-am împrietenit în biblioteca de la Litere. Anul I. Anii 90. Ce ne-a făcut prietene? Azi aș spune că tocmai sălbăticia acelor ani în care nesiguranțele din trecut și cele din acel prezent ne îndemna la alianță, înțelegere, empatie, sprijin.
Am descoperit de curând asta rememorând împreună cu Lavinia acel ceva ce urma să ne lege pe viață. Aveam nevoie una de alta. Fiecare „rupea” în câte ceva – academic, ca fel de a se afirma, de a crește (folosesc termenul acesta care pe vremea aceea nu exista), pe de o parte, iar pe de alta aveam nevoie de acel spațiu și timp privat ca de lins rănile „sociale”.
Au urmat ani de avânt și de dus viața pe umeri, nu ușor, dar aia era! Am devenit mame cam în același timp, iar asta ne-a unit, în ciuda a tot ceea ce părea că ne desparte.
Long story short: povestea noastră de prietenie s-a dus mai departe, s-a regăsit, o vedem la copiii noștri. Ei fac unii pentru alții, concret, țintit, ceea ce noi două am făcut sau am fi făcut oricând una pentru alta.
Nu e ușor să fii într-o prietenie. E cu sprijin, lacrimi și, uneori, cu lucruri mai grele.
Suntem. Prieteni, oameni ai prezentului. Ceva din poveștile acestea se duce mai departe. Și asta e bine.
P.S. Lavinia a scris o carte despre arta de a fi om, prieten, părinte. Va avea lansarea curând. Îi mulțumesc pentru privilegiul de a o fi citit, capitol cu capitol, în timp ce ea o scria. Am citit-o în lacrimi, printre zâmbete și râsete de bucurie. La lansare voi fi acolo, ca om, prietenă, mamă. În fiecare dintre ipostaze simt că mai am câte ceva de învățat.