În dezvoltarea unui copil nu se pot scoate din ecuație emoțiile – mă refer la cele neplăcute, căci pe cele plăcute nu ne trece prin cap să le îndepărtăm. Ei nu pot fi protejați de asta, de propriile emoții. În plus, legată de fiecare dintre emoții avem câte o paletă largă de învățături. Da, emoția ne învață.
Plânsul este semnalul unei astfel de situații de învățare, de dezvoltare. Excepție face plânsul care indică o nevoie de bază (de hrana, apa, somn, afecțiune directă) și cel legat de o durere fizică.
La trei-patru-cinci ani plânsul este o expresie sinceră a egocentrismului (normal) sau o utilizare a acestui instrument de limbaj magic.
Ce potolim când liniștim plânsul? Manifestarea exterioară? (Desigur! Mai ales când plânsul e strident, copilul plânge a treia oară și părintele sau educatorul este pus la încercare.) Potolim o nevoie? Îi dăm satisfacția de a îi acorda atenție? Probabil toate la un loc. Cu puțin efort încercăm să îl învățam de fiecare dată că el, copilul, se poate detașa de disconfortul emoției, nevoii sau dorinței care i-a declanșat plânsul și o poate exprima altfel. Noi încercăm mereu, el o va face poate abia atunci când limbajele alternative plânsului îi vor permite să se exprime deplin sau să obțină deplin. Un exemplu de alternativă: (ea, însăși, intermediară) în loc să plângă din cauză că s-a lovit, el va ,,lovi” obiectul care l-a rănit, o răzbunare deloc simbolică în copilăria mică. E tranzitorie.
Totuși există o soluție, un fir roșu general valabil? Încercăm să le distragem atenția, să îi consolăm sau să rezistăm pur și simplu asistându-i în liniște (în ideea că văzând calmul în reacția a adultului, copiii abandonează fie plânsul, fie cauza care poate nu e esențială)?
Pasul 1
Cercetăm cauza. Mai întăi trebuie să ne liniștim noi ca adulți că în spatele plânsului nu stă o cauză gravă sau un pericol iminent.
Pasul 2
Ne punem întrebarea: ,,Ce se întâmplă?” Ce a dus la manifestarea cu pricina? Știm că trăirile copiilor se leagă de ,,aici și acum” și sursa nu poate fi departe și momentul declanșării plânsului este un efect prompt (și nu amânat) al cauzei.
Pasul 3
Stabilim dacă plânsul e sincer sau e plânsul magic, acela prin care ei își ating un scop precis, pentru care nu au alt mijloc mai bun. Acest mijloc (buton) depinde de ce știe copilul că obține (de la părinți sau bunici sau alti adulți – de ex. copilul când plânge o face nu pentru că alt copil nu îi da mașinuța, ci pentru că încearcă să îl determine pe adult să intervină) și este de combătut sau liniștit. Cere perseverență. Dacă reacția adulților este de a ceda (părinții pentru puțină liniște, bunicii din nevoia de a răsfăța nepotul favorit, educatorul pentru că mai are cinci care plâng intens), acest lucru confirmă copilului faptul că strategia lui e de succes. Și o va tot aplica! Cât de frumos e momentul în viața unui copil când învață să accepte un „Nu!” justificat și ferm. Și cât de util!
Pasul 4
Urmează momentul efectiv de consolare (chiar și dacă acesta înseamnă pur și simplu răbdarea de a-i fi alaturi, în durerea lui sau furia lui, până se liniștește). Din nou – e de util! Chiar dacă nu cedăm ca adulți micului șantaj (e inutil să-i comunicam copilului asta în momentul de criză), chiar dacă plânsul e perfect justificat (locul lovit încă doare), momentul de consolare e necesar. Aici nu există o rețetă. Dar reușiți, sunteți acolo cu puiul vostru. E necesar și pentru adult (care a înțeles disconfortul și empatizează pe deplin prin propriul disconfort la concertul strident care nu se mai termină sau la exprimarea tristă plină de oftaturi). În starea de empatie cu copilul, indiferent de sursa sau sensul manipulativ al plânsului, poate avea loc un fel de transfer al durerii sau fricii sau furiei – pentru simplu fapt că e eliberator. Adevărată magie.
Cred că momentul în care adulții plâng nu sunt departe de copiii care plâng și modul în care reacționăm la plânsul copiilor depinde de modul în care noi știm să ne potolim singuri plânsul.
Momentul de liniștire e autentic – e o situație „win-win” între copil și adult. Nu de puține ori adultul/părintele liniștește copilul, dar se simte vinovat sau nesigur (că nu a reușit să evite situația, că nu va ști nici în viitor, că nu înțelege ce s-a întâmplat, că manifestarea copilului a fost foarte intensă și nu a făcut față, că s-a enervat și abia și-a controlat propriile manifestări, că se simte manipulat, etc.) și e neliniștit el însuși. Această neliniște și nesiguranță a adultului nu își are rostul. Uneori plângem. E în natura noastră.
Revin: în dezvoltarea unui copil nu se pot scoate din ecuație emoțiile. Ele îl vor însoți de-a lungul vieții.
