Decizia recentă a Seim-ului (Camera inferioară a Parlamentului polonez) de a dezincrimina serviciul voluntar al cetățenilor polonezi în Forțele Armate ale Ucrainei a fost interpretată, pe bună dreptate, ca un nou gest ferm de sprijin pentru Kiev. Dar dincolo de dimensiunea politică, măsura deschide o discuție mai largă: cum reglementează statele participarea propriilor cetățeni la acțiuni militare pe teritoriul altor țări și, mai ales, cât control păstrează asupra acestor activități?
Pentru că miza nu este doar morală sau geopolitică. Este, în primul rând, una de securitate națională.
Polonia: regula controlului, excepția strategică
În dreptul penal polonez exista deja o regulă clară: un cetățean polonez nu poate servi într-o armată străină fără autorizarea statului. Articolul 141 din Codul Penal polonez stabilește explicit acest principiu.
Potrivit alineatului (1), dacă un cetățean polonez acceptă obligații militare într-o armată străină sau într-o organizație militară străină fără consimțământul autorităților competente, fapta constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 5 ani. Statul își rezervă, așadar, dreptul de a decide dacă și în ce condiții un cetățean poate intra sub comandă militară străină.
Alineatul (2) tratează o situație considerată mai gravă: acceptarea de obligații într-un serviciu militar de tip mercenar, interzis de dreptul internațional. În acest caz, pedeapsa crește la închisoare de la 6 luni la 8 ani. Distincția este importantă: nu orice serviciu într-o armată străină este echivalat cu mercenariatul, însă implicarea într-o structură de tip mercenar este sancționată mai sever.
Prin urmare, principiul de bază este unul de control. Participarea fără aprobare poate atrage răspunderea penală. Statul decide dacă și când un cetățean poate intra sub comandă militară străină.
Noua lege adoptată de Sejm nu desființează acest principiu. Ea creează o excepție punctuală pentru Ucraina, cu aplicare retroactivă, inclusiv pentru cei deja condamnați în baza reglementării anterioare. Este o ajustare politică și strategică într-un context în care Varșovia consideră războiul declanșat de Rusia drept o amenințare directă la propria securitate.
Important este că Polonia își permite această excepție tocmai pentru că pornește de la o bază legislativă solidă. Controlul există. Statul știe cine pleacă, în ce condiții și în ce cadru juridic. Iar când decide să facă o derogare, o face explicit și limitat.
Cu alte cuvinte, nu este o liberalizare haotică, ci o decizie strategică într-un sistem care funcționează.
Citește și:
Polonia legalizează voluntariatul pe frontul din Ucraina. Lege de dezincriminare a celor care au luptat împotriva Rusiei
România: reacție la vulnerabilități, nu prevenție
În România, dezbaterea privind participarea personalului din structurile de apărare și ordine publică la activități militare externe nu a apărut ca rezultat al unei politici preventive, ci ca reacție la vulnerabilități devenite publice.
La sfârșitul anului 2024 și începutul anului 2025, cazul asociat cu Horațiu Potra – recrutări și misiuni de securitate în Republica Democrată Congo – a generat verificări instituționale în cadrul Ministerului Apărării Naționale. Investigațiile jurnalistice au fost urmate de controale interne, iar în primăvara anului 2025 au fost comunicate concluzii preliminare privind identificarea unor situații în care militari activi ajunseseră în Congo în perioada concediilor, inclusiv în concedii de creștere a copilului. În paralel, în spațiul public au fost menționate și situații privind rezerviști proveniți din structurile MApN implicați în activități de securitate privată în zone de conflict.
În aprilie 2025, a fost pus în dezbatere publică un proiect legislativ care introducea interdicții clare și sancțiuni penale pentru participarea, fără aprobarea autorităților române, la activități de mercenariat sau la activități de pază și protecție în zone de conflict, pentru anumite categorii profesionale – militari activi, soldați și gradați profesioniști, polițiști, funcționari cu statut special.
Proiectul legislativ nr. 25L328FG/2025 poate fi consultat integral pe site-ul oficial al Senatului României.
Acest document prevede, printre altele, introducerea unui nou articol în Codul penal (art. 437¹ – „Participarea la activități interzise”), precum și modificări în statutele profesionale ale personalului militar și al structurilor de ordine publică.
Până la acel moment, legislația românească fusese fragmentară și lipsită de o delimitare fermă între serviciul într-o armată străină, activitățile de tip mercenar și activitățile desfășurate prin intermediul companiilor militare private. Nu exista o regulă generală, clar formulată, similară art. 141 din Codul penal polonez, care să stabilească explicit că serviciul într-o armată străină fără autorizarea statului constituie infracțiune.
Accentul a căzut mai degrabă pe reacții punctuale la situații concrete, în special în ceea ce privește personalul cu pregătire militară și acces la informații sensibile.
Aici este punctul critic: statul nu poate ignora faptul că rezerviștii sau foștii membri ai structurilor de apărare și ordine publică dețin competențe, informații și experiență care pot deveni vulnerabilități dacă sunt puse în slujba unor entități private sau a unor interese străine.
Cazul Potra a fost, în esență, momentul de trecere de la ambiguitate la reglementare. Nu o reformă preventivă, ci o corecție legislativă generată de expunerea unei breșe.
SUA: libertate individuală, dar linii roșii clare
Modelul american este diferit atât de cel polonez, cât și de cel românesc. Statele Unite nu au o interdicție generală care să prevadă că un cetățean american nu poate servi într-o armată străină. Nu există o regulă echivalentă cu art. 141 din Codul penal polonez, care să incrimineze automat serviciul fără autorizare. În principiu, decizia individuală de a servi într-o armată străină nu este, prin ea însăși, infracțiune.
Însă absența unei interdicții generale nu înseamnă absența controlului.
În dreptul federal american, una dintre dispozițiile esențiale în materie este 18 U.S.C. §960 (textul oficial poate fi consultat AICI), parte a așa-numitului Neutrality Act. Această normă nu incriminează simpla alegere individuală de a servi într-o armată străină, dar sancționează organizarea sau inițierea, de pe teritoriul Statelor Unite, a unei expediții sau întreprinderi militare împotriva unui stat cu care SUA nu se află în conflict. Legea prevede că orice persoană care, aflându-se pe teritoriul SUA, începe în mod conștient, pune în mișcare sau pregătește mijloacele pentru o astfel de expediție militară poate fi pedepsită cu amendă sau cu închisoare de până la trei ani, ori cu ambele sancțiuni.
În aceeași logică, 18 U.S.C. §959 (textul oficial este disponibil AICI) incriminează înrolarea sau angajarea într-un serviciu militar străin atunci când actul de recrutare sau de angajare are loc pe teritoriul Statelor Unite. Prin urmare, modelul american nu interzice pur și simplu serviciul într-o armată străină, dar interzice infrastructura de recrutare și organizare militară desfășurată din interiorul teritoriului american împotriva unui stat cu care SUA nu sunt în conflict.
Controlul este orientat spre mecanism, nu neapărat spre individ.
Există și o dimensiune legată de statutul juridic. Serviciul într-o armată străină poate deveni, în anumite condiții, un act potențial expatriant, adică susceptibil să ducă la pierderea cetățeniei americane, în special dacă persoana servește ca ofițer sau dacă forțele respective sunt implicate în ostilități împotriva SUA. Totuși, pierderea cetățeniei nu este automată; trebuie demonstrată intenția voluntară de renunțare la cetățenie. Departamentul de Stat tratează aceste situații de la caz la caz (detalii AICI).
Un alt element definitoriu pentru modelul american este existența și utilizarea companiilor militare private. Companii precum Blackwater (ulterior redenumită Xe Services, apoi Academi), DynCorp sau Triple Canopy au operat în Irak și Afganistan pe baza unor contracte cu Departamentul Apărării sau Departamentul de Stat al SUA. Incidentul din Piața Nisour, Bagdad, din 2007, a dus la procese penale în Statele Unite împotriva unor contractori Blackwater, demonstrând că activitatea acestora nu este în afara jurisdicției americane.
Cadrul juridic care permite urmărirea penală a contractorilor pentru infracțiuni comise în afara teritoriului american este prevăzut de Military Extraterritorial Jurisdiction Act – MEJA (textul oficial este disponibil AICI). Acest mecanism explică de ce, în anii 2000–2010, numeroși foști militari din state NATO, inclusiv români, au putut activa ca angajați ai unor companii de securitate americane în Irak sau Afganistan: nu era vorba despre mercenariat în sensul strict al dreptului internațional, ci despre activități contractuale desfășurate sub contracte guvernamentale și supuse jurisdicției SUA.
Diferența este esențială. În cazul SUA, zona companiilor private nu este lăsată în vid normativ, ci este reglementată prin contracte federale, reguli de angajare și posibilitatea aplicării jurisdicției penale americane.
Comparativ cu Polonia și România, modelul american privilegiază libertatea individuală, dar trasează linii roșii clare privind recrutarea, organizarea și responsabilitatea penală. În toate cele trei sisteme, însă, principiul de fond rămâne același: participarea cetățenilor la acțiuni militare externe nu este lăsată complet în afara controlului statului.
Ce ar trebui să fie evident pentru orice stat
Dincolo de diferențele de model – autorizare expresă în Polonia, reacție legislativă corectivă în România, linii roșii orientate spre infrastructura de recrutare în SUA – un lucru este comun: niciun stat responsabil nu poate lăsa complet necontrolată participarea cetățenilor săi la acțiuni militare externe.
Controlul nu înseamnă neapărat interdicție totală și nici restrângerea arbitrară a libertății individuale. Înseamnă, cel puțin, existența unei evidențe clare a celor care aleg să servească într-o armată străină; reguli distincte pentru rezerviști și pentru foști membri ai structurilor de apărare; interdicții ferme privind participarea la formațiuni nerecunoscute sau la companii private implicate în conflicte armate; mecanisme reale de verificare a compatibilităților de securitate și a eventualelor riscuri pentru interesele naționale.
Un stat care nu are o imagine clară asupra celor care aleg să lupte în afara granițelor, unde ajung și în ce condiții o fac își asumă riscuri serioase: expunerea unor informații sensibile, afectarea relațiilor diplomatice, vulnerabilizarea structurilor de apărare sau apariția unor zone gri în care expertiza militară este externalizată fără control.
Indiferent de contextul geopolitic, un principiu rămâne esențial: participarea cetățenilor la acțiuni militare externe nu poate fi lăsată în zona improvizației. Statul trebuie să păstreze, măcar, controlul minim. Fără acest control, nu mai vorbim despre libertate exercitată responsabil, ci despre risc asumat fără garanții.
