Publicarea Strategiei de securitate națională a SUA pentru 2025 a adus în prim-plan o tensiune fundamentală care exista încă dinaintea preluării mandatului de către președintele Donald Trump: înțelegerea dintre Statele Unite și Europa că sistemul geopolitic care a apărut după cel de-al Doilea Război Mondial urma să fie permanent”, scrie George Friedman, expert american în geopolitică la think-tank-ul „Geopolitical Futures”.
„Independent news” publică analiza integrală a lui George Friedman:
„Strategia de securitate națională afirmă, în esență, că această relație geopolitică este depășită, ceea ce dă naștere sentimentului că SUA au trădat Europa. Aceasta este criza Europei. Presupunând că garanțiile de securitate ale SUA erau o caracteristică durabilă a geopoliticii globale, continentul, în ansamblul său, a depus puține eforturi pentru a-și garanta propria securitate.
Garanțiile SUA erau o consecință directă a celui de-al Doilea Război Mondial. După 1945, Uniunea Sovietică a ocupat și a instalat regimuri comuniste în Europa de Est. Aliații SUA și britanici au ocupat Europa de Vest și au format o serie de sisteme democratice. Diviziunea a lăsat Europa de Vest extrem de vulnerabilă la acțiunile militare sovietice.
SUA nu dorea ca sovieticii să preia controlul asupra Europei de Vest – lucru pe care Moscova l-ar fi putut face cu ușurință după 1945 – în parte din motive ideologice. Capitalismul occidental era în contradicție directă cu comunismul sovietic. Dar se opunea Uniunii Sovietice și din motive strategice.
Fundamentul securității naționale a SUA (argumentat în mod convingător de strategul Alfred Thayer Mahan) era controlul asupra oceanelor Atlantic și Pacific. SUA nu aveau amenințări militare în emisfera vestică; singura amenințare se afla la jumătate de glob distanță. Reamintim că SUA nu au intrat în Primul Război Mondial până când submarinele germane nu au scufundat Lusitania. Moartea americanilor aflați la bord a declanșat, desigur, o reacție emoțională, dar, la fel de important, a adus în prim-plan amenințarea pe care Germania o reprezenta în Atlantic. Marina britanică asigurase deja controlul asupra Atlanticului, dar o făcuse fără a amenința SUA sau a interfera cu comerțul acestora. Strategia maritimă a Germaniei, dacă ar fi avut succes, ar fi creat astfel o problemă economică, deoarece Washingtonul nu putea presupune că Berlinul îi va permite să comerțuiască nestingherit. Prin urmare, SUA s-au alăturat efortului de război.
Al Doilea Război Mondial – în anumite privințe doar o continuare a Primului Război Mondial – a prezentat aceeași dilemă. Dacă Germania învingea Regatul Unit, marina germană (care deținea acum bunurile britanice) putea să țină Atlanticul ostatic. Putea chiar să folosească Atlanticul pentru a invada teritoriul continental al Statelor Unite. Legea Lend-Lease s-a bazat pe această dilemă. Acordul stipula că SUA nu vor intra în război, dar că vor ajuta la înarmarea Regatului Unit, astfel încât acesta să poată învinge Germania și să-și mențină astfel supremația maritimă. Un aspect crucial este că Lend-Lease conținea și o garanție secretă: dacă britanicii ar fi fost învinși, marina lor nu ar fi căzut în mâinile germanilor, ci ar fi navigat spre Canada pentru a proteja SUA.
Apoi a venit atacul de la Pearl Harbor. Japonia părea gata să preia controlul asupra Oceanului Pacific, iar o zi mai târziu, Berlinul a declarat război Statelor Unite. Acest lucru însemna că Statele Unite se confruntau cu un război pe două oceane, spulberând ideea că oceanele protejau Statele Unite de atacuri. Comanda mării nu mai era o realitate pasivă a distanței, ci o chestiune de oportunitate strategică.
Astfel s-a format fundamentul strategic al Războiului Rece din punctul de vedere al Statelor Unite. Confruntându-se simultan cu amenințări în Atlantic și Pacific și încercând să evite implicarea în război, Statele Unite au realizat că trebuie să mențină în permanență o forță militară care să poată controla ambele oceane.
Acest principiu a stat la baza opoziției Statelor Unite față de Uniunea Sovietică. Dacă Moscova ar fi ocupat Europa de Vest, ar fi controlat porturile vest-europene de pe Atlantic. Dacă sovieticii ar fi dezvoltat o forță navală adecvată, SUA s-ar fi confruntat cu o altă amenințare existențială. Prin urmare, împiedicarea sovieticilor să cucerească Europa de Vest era o necesitate strategică fundamentală.
În acest fel, angajamentul Washingtonului față de Europa era un proiect moral, ideologic și strategic. Conceptul de distrugere reciprocă asigurată făcea războiul nuclear improbabil, dar un război convențional era întotdeauna posibil. Garantarea securității Europei era mult mai ușoară decât angajarea într-un potențial război naval pentru controlul Atlanticului. Astfel, Washingtonul a fost fericit să cultive conceptele NATO și ale altor instituții colective. Având în vedere ravagiile din Europa de Vest, care au lăsat-o în sărăcie economică și impotență militară, SUA a trebuit să creeze o nouă realitate strategică. De aici, desfășurarea unei forțe majore în Europa de Vest și sprijinul financiar pentru a face Europa viabilă din punct de vedere economic.
Această realitate a rămas în vigoare chiar și după prăbușirea Uniunii Sovietice. Dar nu a supraviețuit invaziei rusești în Ucraina. Cu siguranță, invazia a fost un eșec. Rusia intenționa să ocupe întreaga Ucraină, dar a reușit să cucerească doar o parte din teritoriul din est. Din punctul de vedere al SUA, războiul a demonstrat nimic mai puțin decât faptul că Rusia este o putere militară învechită. Și dacă armata rusă este depășită, atunci la fel sunt și garanțiile de securitate ale SUA pentru Europa. Mai simplu spus, Războiul Rece s-a încheiat cu adevărat în Ucraina.
Există, desigur, o dimensiune paralelă a acestei noi realități. În 1945, Europa era incapabilă să se apere din punct de vedere economic. Acum nu mai este cazul. În 2024, produsul intern brut al Uniunii Europene era de aproximativ 19 trilioane de dolari – mai mare decât PIB-ul Chinei. Faptul că nu dorește să cheltuiască bani pentru apărare înseamnă că nu recunoaște expirarea garanțiilor SUA. Sentimentul că Washingtonul abandonează Europa presupune că SUA aveau o obligație permanentă de a apăra Europa chiar și atunci când nu exista nicio amenințare ideologică, militară sau economică. Rusia ar putea deveni o amenințare în viitor și, dacă este cazul, Europa are suficient timp să se pregătească pentru a se apăra.
Problema este că nu există o țară numită Europa. Uniunea Europeană este formată din 27 de state suverane. Aceste națiuni vorbesc limbi diferite, au culturi diferite și nutresc o neîncredere veche unele față de altele. Când se pune întrebarea „Ce va face Europa?”, se presupune că Europa este o entitate care ia decizii pentru ansamblu. De fapt, Europa a fost și este în continuare doar un continent, o abstracție într-un atlas. Țările europene individuale sunt relativ slabe, în comparație cu continentul în ansamblu, și sunt formate din foști și potențiali dușmani care constituie un sistem geopolitic vechi și ostil, cu diverse puteri economice și militare. În mare măsură, aceste națiuni au nevoie, dar nu sunt în măsură, să se unească într-un singur stat, fiecare țară fiind organizată ca o provincie cu un anumit grad de autonomie, având un guvern central și o legislatură. Europa pare incapabilă să construiască o armată care să fie sub comanda unui guvern central care să vorbească în numele întregului continent și să-i comande acțiunile în numele altor națiuni.
Aceasta este baza crizei europene. În timp ce Statele Unite aveau un interes geopolitic național în apărarea Europei (în ciuda eșecului Europei de a crea un sistem în cadrul căruia să se poată proteja), Europa a evitat două adevăruri fundamentale. Prima este că relațiile dintre națiunile europene se schimbă odată cu schimbarea realităților geopolitice. A doua este că națiunile europene ar trebui să ia decizii fundamentale și în mare parte colective cu privire la ceea ce înseamnă să fii european. Este Europa pur și simplu un continent care conține națiuni mici și neîncrezătoare sau națiunile sale s-ar uni pentru a forma un stat multinațional, cu destine comune legate economic și militar, depășind interesele divergente? Dacă ar fi valabil cel de-al doilea scenariu, economia sa ar ocupa locul al doilea în lume și, având în vedere populația sa, ar putea dispune de o armată care ar descuraja cu ușurință amenințările rusești (sau orice alte amenințări).
Răspunsul Europei la această întrebare a fost crearea Uniunii Europene, o entitate economică organizată mai flexibil decât o economie națională unică și complet separată de o alianță militară. Europa înțelege că statele individuale nu pot fi actori majori într-un sistem internațional, mai ales că acestea urmăresc propriile obiective, adesea incompatibile.
Ne aflăm acum în punctul în care Europa în ansamblu trebuie să decidă ce va fi. Inacțiunea este cu siguranță o decizie. Continentul trebuie să recunoască că a fi european este o expresie fără sens dacă Europa este doar numele unei regiuni geopolitice inerent vulnerabile și instabile. Sau poate alege să fie ea însăși o mare putere.
Istoria indică faptul că rezultatul cel mai probabil este că Europa va continua să fie așa cum este, devenind unul dintre cele mai periculoase lucruri pe care le poate fi o națiune: bogată, dar slabă și vulnerabilă. Aceasta a fost alegerea la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și este întrebarea la care Europa a refuzat să răspundă de atunci. Acum că interesele SUA s-au schimbat, Europa se confruntă cu criza pe care a încercat să o evite în ultimii 80 de ani.
Bănuiesc că europenii vor nega existența unei crize sau, recunoscând-o, vor insista că nu se poate face nimic în acest sens. Pentru Statele Unite, care au luptat în două războaie europene și au stat de pază în timpul Războiului Rece, dezangajarea din Europa este imperativă – și totuși, având în vedere importanța Oceanului Atlantic, este posibil ca Statele Unite să se reangajeze în viitor. În același timp, retragerea în acest moment ar putea forța europenii să facă ceva improbabil: să-și raționalizeze propria situație prin unificare. Chiar și așa, Europa trebuie să accepte faptul că alianțele sunt afinități elective. Statele unificate sunt mult mai solide.
