Timp de trei decenii, Norvegia a ales să rămână în afara Uniunii Europene. A respins apartenența prin referendum în 1972 și din nou în 1994, de fiecare dată din același motiv: peștele. Industria piscicolă norvegiană, a doua ca valoare după hidrocarburi, nu dorea să fie guvernată de regulile de la Bruxelles.
Subiectul a fost atât de delicat încât, după cum a declarat ministrul norvegian de Externe, Espen Barth Eide, pentru Financial Times, „a dezbinаt căsătorii și familii”, lăsând norvegienii cu un fel de „PTSD” ( Tulburare de Stres Post- Traumatic- n.trad.) colectiv față de dezbaterea europeană. Astăzi, acea dezbatere revine. Și de această dată, contextul este radical diferit.
Lumea „benignă” a dispărut
„Când am aderat la Spațiul Economic European, am aderat la noul lucru fierbinte, piața unică”, a explicat Eide în interviul acordat FT. „Treizeci de ani mai târziu, acea lume benignă a dispărut și trebuie să fim sinceri că ne aflăm într-o situație mai dificilă. Părțile din UE la care am decis să nu aderăm devin tot mai importante.”
Ministrul a folosit o formulă care spune mult despre starea de spirit a Osloului: „lumea nebună” creată de Donald Trump și de China forțează UE să folosească instrumente din cutia de unelte care nu era atât de activă, politica comercială și uniunea vamală, adică tocmai instrumentele la care Norvegia a decis în 1994 să nu participe.
Paradoxul norvegian este unul structural, iar Oslo face parte din Piața Unică europeană prin Acordul Spațiului Economic European, dar nu are niciun cuvânt de spus în negocierile comerciale cu Washington, care sunt conduse exclusiv de Comisia Europeană. Războiul tarifar al lui Trump a scos această asimetrie în lumina reflectoarelor.
Securitate și Svalbard, un nou nivel de îngrijorare
Dincolo de economie, există o dimensiune de securitate care amplifică reconsiderarea norvegiană. Tentativa lui Trump de a-și afirma controlul asupra Groenlandei, teritoriu semi-autonom al Danemarcei, aliată NATO, a generat îngrijorări reale la Oslo cu privire la garanțiile de securitate americane care au stat la baza apărării europene de după al Doilea Război Mondial.
Norvegia are motive proprii de vulnerabilitate prin arhipelagul Svalbard, din Arctica, este „dorit” de Rusia și reprezintă un punct permanent de fricțiune geopolitică.
Atenția crescută a UE pe apărare și securitate, accelerată de invazia rusă la scară largă a Ucrainei, face Uniunea mai atractivă nu doar pentru Oslo, ci pentru întreaga zonă nordică.
Guvernul vrea, poporul nu, deocamdată
Deși atât premierul norvegian Jonas Gahr Støre, cât și ministrul Eide susțin personal aderarea la UE, Eide afirmând explicit că „dacă mâine ar fi referendum, aș vota da”, Partidul Laburist nu intenționează să ceară un referendum în viitorul apropiat. Motivul: sondajele arată că majoritatea norvegienilor ar respinge în continuare apartenența.
Bogăția petrolieră a Norvegiei a modelat un sentiment profund de independență economică. „Există o percepție a independenței economice care contribuie la un sentiment de putere”, a explicat Eide.
Cu alte cuvinte, când ești cel mai mare producător de petrol și gaze al continentului, argumentul că ai nevoie de Bruxelles pentru a prospera este greu de vândut electoral.
Islanda și referendumul care poate schimba calculele nordice
Tocmai în acest context, un eveniment din vecinătate ar putea modifica semnificativ dinamica prin faptul că Islanda se îndreaptă spre propriul referendum pe tema aderării la UE, programat pentru 29 august 2026.
Parlamentul islandez, Althingi, a votat pe 28 mai 2026, cu 34 de voturi pentru, 8 împotrivă și 14 abțineri, în favoarea organizării referendumului. Întrebarea adresată cetățenilor va fi: „Ar trebui să înceapă din nou negocierile privind apartenența Islandei la Uniunea Europeană?”
Islanda a aplicat pentru aderare în 2009, în urma crizei financiare devastatoare care a prăbușit sistemul bancar al insulei. Negocierile formale au început în 2010, dar au fost suspendate în 2013 când un nou guvern conservator a câștigat alegerile.
Trecutul european al Islandei
Dosarul a rămas deschis formal, Comisia Europeană nu a eliminat niciodată Islanda din lista candidaților, și a fost reactivat în 2024 de noul guvern de coaliție condus de premierul Kristrun Frostadottir.
Referendumul din august nu va decide apartenența propriu-zisă, ci doar dacă negocierile ar trebui reluate. Un eventual acord ar necesita un al doilea referendum pentru ratificare. Cu toate acestea, miza este semnificativă.
Opinia publică este prudent favorabilă redeschiderii discuțiilor, deși societatea islandeză rămâne profund divizată, la fel ca în cazul norvegian, obstacolul principal este politica piscicolă comună a UE.
UE a sugerat că Islanda ar putea primi o exceptare specială pe problema pescuitului, un semnal diplomatic calculat să faciliteze aderarea și să creeze un precedent. Ministrul Eide a urmărit cu atenție această evoluție: „Când vine vorba de Islanda, este important și pentru noi. Trebuie să urmărim îndeaproape. Vedem o evoluție în industria piscicolă, care urmărește ce se va întâmpla dacă Islandei i se permite un rezultat bun pe problema peștelui. Asta ar putea influența starea de spirit.”
Premierul Støre a recunoscut că o aderare islandeză „ar face impresie în Norvegia”, deși a subliniat că „aceasta nu este decisă de țările din afara Norvegiei.”
Canada și apropierea de UE fără perspectiva aderării
Un alt actor neașteptat a intrat în ecuația relațiilor cu UE din motive similare, anume Canada. Presiunea tarifară exercitată de Trump, care a inclus tarife de 25% pe cea mai mare parte a importurilor canadiene a accelerat masiv apropierea dintre Ottawa și Bruxelles.
În iunie 2025, la summitul Canada-UE de la Bruxelles, premierul Mark Carney a semnat un Parteneriat Strategic consolidat și un nou Parteneriat de Securitate și Apărare.
Pe 4 mai 2026, Carney a devenit primul șef de guvern non-european care a participat la Summitul Comunității Politice Europene, la Erevan. „Ordinea internațională va fi reconstruită din Europa”, a declarat el.
Schimburile comerciale bilaterale Canada-UE au crescut cu peste 77% din 2016, ajungând la 134 de miliarde de dolari în 2025. Discuțiile despre o eventuală aderare canadiană la UE au apărut în mediile analitice, susținute și de sondaje: un sondaj din martie 2025 arăta 44% dintre canadieni favorabili ideii, iar unul din martie 2026 arăta că 58% consideră relația mai strânsă „demnă de explorat”.
Aderarea propriu-zisă rămâne improbabilă pe termen scurt, din motive geografice, constituționale și economice, unde 76% din comerțul exterior canadian rămâne cu SUA, o realitate greu de reconfigurat rapid.
Trump, catalizator involuntar al coeziunii europene
Există o ironie profundă în dinamica actuală, unde politicile lui Donald Trump, tarifele comerciale, îndoielile față de NATO, ambiția asupra Groenlandei funcționează drept cel mai eficient argument pro-european al ultimilor ani.
Nu o campanie de comunicare de la Bruxelles, nu un summit formal, ci turbulența generată de Washington convinge state care au refuzat de două ori apartenența sau care nu și-au pus niciodată serios problema că UE oferă ceva ce nu pot obține singure.
„Lumea nebună” a lui Trump, cum o numește Eide, se dovedește a fi, paradoxal, cel mai puternic argument al europenilor față de propriii cetățeni sceptici. Rămâne de văzut dacă Islanda va vota da pe 29 august și dacă o va face, ce efect de undă va produce în Norvegia, cea mai bogată națiune europeană în resurse naturale care a ales să rămână mereu la ușa, dar niciodată înăuntru.


















