Timp de decenii, imaginea clasică a Mafiei italiene în relație cu fondurile europene era cea a marilor scandaluri de corupție, prin contracte suprafacturate cu sute de procente, lucrări publice fantomă și firme-paravan care absorbeau tranșe uriașe din programele de coeziune ale UE. Era corupție spectaculoasă, vizibilă, documentată în dosare judiciare care au umplut arhivele procuraturii italiene.
Această imagine este acum parțial depășită, și nu pentru că Mafia s-a retras din circuitul fondurilor europene, ci pentru că a învățat regulile jocului și le exploatează cu mai multă precizie.
O concluzie contra-intuitivă
Cercetătorii Marco Di Cataldo, Elena Renzullo și Andrés Rodríguez-Pose, de la London School of Economics, au analizat 1,5 milioane de proiecte finanțate de UE în Italia, între 2007 și 2020, pe care le-au corelat cu registrele judiciare care identifică municipalitățile ai căror consilieri locali au colaborat cu organizații criminale.
Aceștia au urmărit cinci regiuni din sudul Italiei cu o dublă caracteristică, dacă acestea primesc cantități mari de fonduri europene și au o lungă tradiție de infiltrare mafiotă. Calabria, Campania, Sicilia, Apulia și Basilicata.
Concluzia studiului este contraintuitivă prin faptul că municipalitățile, ai căror reprezentanți locali au colaborat cu crima organizată, au primit cu până la 93% mai puțin finanțare directă UE față de municipalitățile care nu apar în niciun registru judiciar. La prima vedere, acesta ar părea un triumf al sistemului european de control antifraudă și al legislației italiene anti-mafie.
Dar realitatea descrisă de cercetători este mai complicată. „Administrațiile corupte evită strategic proiectele mai mari care ar declanșa mecanismul de verificări anti- Mafie”, a declarat Marco Di Cataldo pentru Euractiv. Aceasta contrazice „credința comună că o prezență mai mare a Mafiei înseamnă pur și simplu mai mulți bani europeni capturați.”
Prag de 150.000 de euro
Cheia mecanismului descoperit de studiu este un prag de 150.000 de euro. Sub legislația italiană anti-Mafie, proiectele care depășesc această valoare sunt supuse unor cerințe riguroase de certificare și supraveghere, verificări de integritate, certificări anti-Mafie, audituri periodice. Deasupra pragului, statul și UE se uită cu atenție. Sub prag, procesul este semnificativ mai puțin supravegheat.
Studiul a identificat că municipalitățile infiltrate de crima organizată au primit între 22% și 30% mai puține proiecte care depășesc pragul de 150.000 de euro. În locul lor apar proiecte mici, sub radar, care individual nu atrag atenția nimănui, dar agregate reprezintă fluxuri constante de bani publici europeni.
Corupția din serviciile sociale și transport
Un aspect deosebit de semnificativ al studiului este că retragerea administrațiilor corupte din proiectele mari nu se limitează la sectoarele tradițional asociate cu crima organizată, construcții și gestionarea deșeurilor, unde prezența Mafiei era documentată de decenii.
Modelul apare și în servicii sociale, transport și servicii publice generale, adică tocmai domeniile esențiale pentru dezvoltarea locală pe termen lung. Infrastructura socială, conectivitatea și serviciile publice de bază sunt exact categoriile pe care fondurile de coeziune ale UE sunt concepute să le îmbunătățească în regiunile rămase în urmă.
Municipalitățile conduse de administrații corupte primesc mai puține proiecte ambițioase și au, în final, perspective de creștere mai slabe, ceea ce este fix opusul a ceea ce programele de coeziune urmăresc să producă.
Cercetări anterioare citate în studiu sugerează că o bună guvernanță poate amplifica impactul investițiilor din politica de coeziune cu până la 7%. Lipsa ei nu produce doar furt, produce absența infrastructurii care nu s-a mai construit.
Întrebare incomodă pentru Bruxelles
Studiul ridică o problemă structurală pe care dezbaterile despre bugetul european le evită de regulă. Succesul cheltuielilor europene depinde mai puțin de cât de mulți bani pune Bruxelles-ul la dispoziție și mai mult de calitatea administrațiilor locale cărora li se cere să le cheltuiască.
Aceasta este o limitare pe care niciun regulament european, oricât de sofisticat, nu o poate rezolva prin mecanisme de control financiar. Un sistem de verificare bine calibrat, cum este cel italian cu pragul de 150.000 de euro, poate elimina furtul flagrant al fondurilor mari.
Dar acesta nu poate forța o administrație coruptă să atragă și să gestioneze proiecte ambițioase. Poate împiedica cea mai vizibilă formă de furt, dar nu poate compensa absența intenției reale de a folosi banii europeni pentru scopul lor declarat.
Această limitare devine cu atât mai relevantă cu cât UE dezbate bugetul său multianual de aproximativ două trilioane de euro. Politica de coeziune a reprezentat în ciclul 2021-2027 singură 392 de miliarde de euro, o sumă imensă direcționată spre regiunile mai puțin dezvoltate, inclusiv exact cele cinci regiuni sudice italiene din studiu.
Ce nu se fură este, uneori, mai costisitor decât ce se fură
Formularea finală a cercetătorilor este poate cea mai importantă concluzie a studiului: „Costul corupției nu se află doar în banii furați. Este infrastructura niciodată construită, legăturile de transport niciodată modernizate și serviciile publice reduse la scară minimă pentru a evita scrutinul.”
Aceasta este o redefinire subtilă dar fundamentală a daunei produse de corupție în relație cu fondurile publice. Contabilitatea obișnuită a corupției numără ce s-a furat. Studiul LSE argumentează că suma cea mai mare nu apare în niciun dosar penal, ea se regăsește în delta dintre ce ar fi putut construi o regiune cu fonduri europene folosite integral și ambițios și ce a construit efectiv sub o administrație care a preferat să joace mic și sigur.
Mafia nu a pierdut. A optimizat.
