Timp de patru decenii, logica economiei globale a fost simplă și brutală, produce unde e cel mai ieftin, vinde unde e cel mai profitabil, iar în mijloc construiește cele mai eficiente lanțuri de transport posibile.
Această ordine pe care economiștii au numit-o hiperglobalizare a generat o prosperitate fără precedent, a scos din sărăcie câteva sute de milioane de oameni, în primul rând în Asia, și a coborât dramatic prețul bunurilor de consum în Occident.
Dar, totodată, a construit și o fragilitate structurală pe care lumea a descoperit-o brusc, nu gradual, iar începând cu primăvara lui 2020, o pandemie a arătat că Europa depinde de China pentru medicamente esențiale, echipamente medicale și componente electronice critice.
Doi ani mai târziu, o invazie a arătat că același continent depinde de Rusia pentru gaze, de Ucraina pentru cereale și de ambele pentru minerale esențiale în industria auto și electronică.
Lumea în care trăim astăzi este rezultatul direct al acestor două șocuri suprapuse, iar înțelegerea modului în care aceasta se reconfigurează necesită mai multă nuanță decât titlul comod al „sfârșitului globalizării”, pentru că, în fapt, globalizarea nu se termină. Se restructurează, iar direcția restructurării este mult mai complicată decât pare.
De la maximizarea profitului, la reziliență și schimbarea de paradigmă
O cercetare a lui Piotr Banaszyk de la Universitatea de Economie și Afaceri din Poznań, publicată în Engineering Management in Production and Services sintetizează această mutație, prin faptul că în Occident începând cu liberalii din1980, criteriul principal era maximizarea profitului pe termen lung. Această abordare este acum criticată din ce în ce mai mult.
Reziliența, în acest context, nu este opusul eficienței, ori, este o definiție extinsă a eficienței, care include costul riscului. Un lanț de aprovizionare care costă cu 10% mai mult, dar nu se rupe când un container blochează Canalul Suez sau când un război închide coridoarele de transport, este mai eficient decât unul optimizat la limită care se prăbușește la prima perturbație.
Același studiu calculează că fiecare zi de blocare a Canalului Suez cum a făcut nava „Ever Given” în primăvara lui 2021, a generat pierderi de 6-10 miliarde de dolari, conform estimărilor Lloyd Insurance. Și aceasta în absența oricărui conflict geopolitic.
Această recalibrare a criteriilor de decizie este mai profundă decât pare, iar ea înseamnă că lanțurile de corporațiile multinaționale nu mai optimizează exclusiv pentru cost marginal, ci pentru un calcul mai complex în care redundanța, adică a avea mai mulți furnizori pentru aceeași investiție, chiar dacă unii sunt mai scumpi, devine o investiție rațională, nu un lux.
Anatomia unui sistem în tranziție: centrele de producție, consumul și coridoarele de transport
Pentru a înțelege ce se schimbă, e util să vizualizăm geografia lanțurilor de aprovizionare globale prin trei componente: centrele de producție, centrele de consum și coridoarele de transport care le conectează.
Datele existente arată că, în perioada 2003-2016, ponderea Asiei în producția industrială globală a crescut de la 31,7% la 49%, în timp ce Europa și America de Nord și-au redus fiecare ponderea de la aproximativ 30% la 22,5%.
China singură a trecut de la 13,69% la 29,67% din producția mondială, în timp ce SUA au scăzut de la 22,80% la 15,99%. Aceasta este măsura concretă a ceea ce am numit hiperglobalizare, adică o concentrare masivă a producției într-un singur actor, pe baza avantajelor comparative de cost.
Pe partea de consum, America de Nord rămâne principala destinație pentru bunuri, urmată de Asia și Europa, ceea ce creează un decalaj spațial masiv între producție și consum care necesită coridoare de transport intercontinentale.
Aceste coridoare, în special ruta transpacifică și cea Asia-Europa prin Canalul Suez sunt „gâturile de sticlă” ale economiei globale, dacă se blochează, totul se oprește.
Banaszyk identifică trei scenarii posibile pentru viitor, precum menținerea unei globalizări largi adaptate la noile avantaje comparative și o adaptare marginală prin regionalizare limitată și geometrie variabilă a suveranității sunt două dintre acestea, totodată, fragmentarea permanentă în zone regionale rigide cu bariere comerciale crescute, conduc la posibil scenariu prin „sfârșitul multilateralismului comercial în favoarea bilateralismului.”
Argumentele prezentate în studiu duc spre un scenariu hibrid care combină elementele primelor două, anume, o coexistență între globalizarea completă și sisteme regionale concentrate.
China+1: Unde merg companiile când pleacă din China, și de ce nu se întorc acasă
Această formulare este mai precisă decât „relocare” pentru că relocarea sugerează o mișcare completă, iar realitatea este că 90% din companiile care diversifică nu închid fabricile din China, ci le mențin și adaugă o alternativă.
Întrebarea „unde?” a generat în ultimii ani o competiție reală între destinații, iar analiza comparativă publicată de Vietnam Briefing identifică Vietnamul și Mexicul ca principalele două destinații pentru companiile americane care diversifică din China, dar cu logici complet diferite.
Mexicul atrage prin proximitate geografică față de SUA, prin acordul USMCA (fostul NAFTA) care creează o zonă de comerț liber Nord-American și prin o infrastructură de producție matură în industria auto, aerospațială și electronică.
Ford, General Motors și alte mari producătoare de automobile au fabrici în Mexic tocmai din acest motiv, iar producția acolo și livrarea în SUA are costuri de transport fracționate față de ruta transpacifică din China.
Sectorul IT mexican, deși mai puțin vizibil, adăpostește centre de inovare ale IBM, Oracle și Intel, iar Guadalajara a câștigat supranumele de „Silicon Valley-ul Mexicului”. Dezavantajul structural al Mexicului este securitatea, corolate cu ratele ridicate de criminalitate și violența organizată în zonele de producție nordice ce reprezintă un factor de risc real în calculul investițional.
Vietnamul atrage prin costuri mai mici (rata corporativă de 20% față de 30% în Mexic), o forță de muncă tânără și în creștere rapidă și o rețea de acorduri de liber schimb. Companiile care au mutat producție în Vietnam includ Apple, Samsung, Google și Nintendo.
Vietnam Briefing notează că Samsung a construit opt fabrici și un centru de cercetare în țară, iar Intel a deschis o fabrică de asamblare și testare de cipuri la Ho Chi Minh. Exporturile vietnameze spre SUA au crescut cu 28,8% în primul trimestru din 2019, singur dintre primele semne ale restructurării post-război comercial SUA-China.
Dar există o limitare structurală pe care orice analiză serioasă a Vietnamului trebuie să o menționeze, faptul că economia vietnameză de producție depinde în continuare de China pentru inputuri de bază, materii prime, componente intermediare, mașini de producție.
Aceasta înseamnă că, în scenariul unui conflict serios între SUA și China, Vietnamul ca alternativă de producție s-ar confrunta cu propriile sale vulnerabilități de lanț de aprovizionare. Relocarea în Vietnam reduce expunerea la tarifele vamale americane pe produse finite chinezești, dar nu elimină dependența de economia chineză.
India și Indonezia intră din ce în ce mai mult în același calcul, cu avantaje similare (forță de muncă ieftină, piețe interne mari) și dezavantaje proprii (infrastructură mai puțin dezvoltată, birocrație mai greoaie).
Bangladesh domină producția textilă globală la nivelul de jos al prețurilor, iar state precum Polonia, România și alte economii est-europene câștigă teren în industria fabricării pentru piața europeană, profitând de apropierea geografică față de consumatori și de apartenența la piața unică europeană.
Dicționarul noii ordini (reshoring, nearshoring, friendshoring) și de ce fiecare are logica sa
Terminologia care a proliferat în ultimii ani pentru a descrie aceste mișcări reflectă diversitatea logicilor care le ghidează. Conform analizei IncoDocs, patru concepte structurează înțelegerea noii geografii a producției globale:
Reshoring înseamnă repatrierea producției, adică aducerea fabricilor înapoi în țara de origine. Aceasta strategia cu cel mai ridicat cost și cu cel mai mare apel politic, dar și cu cel mai dificil bilanț practic. Exemplul Stanley Black & Decker este instructiv, unde compania a anunțat în 2017 o fabrică de 35 de milioane de dolari în Fort Worth, Texas, cu obiective patriotice și de brand explicit formulate.
Fabrica s-a confruntat cu dificultăți în implementarea automatizării avansate, a suferit perturbări din cauza pandemiei și s-a închis în 2023, ceea ce reflectă un eșec care arată că reshoring-ul nu este automat viabil economic, indiferent de intenția politică.
Nearshoring înseamnă mutarea producției nu acasă, ci mai aproape de piața de consum, în țări vecine sau din aceeași regiune. Aceasta este logica Ford în Mexic, a companiilor europene în Polonia sau România și a producătorilor asiatici în Vietnam față de China.
Avantajele sunt concrete prin transport mai scurt, costuri mai mici, mai puține complicații de fus orar și de comunicare, iar riscurile includ instabilitatea politică a partenerilor regionali și infrastructura uneori limitată.
Friendshoring este conceptul cel mai nou și cel mai politic dintre toate unde termenul a fost popularizat de Janet Yellen, secretara Trezoreriei SUA, care l-a descris drept „aprofundarea relațiilor și diversificarea lanțurilor de aprovizionare ale SUA cu parteneri mai de încredere.”
Definiția operațională este că producția se mută nu doar oriunde e mai ieftin, ci în țări cu valori împărtășite, stabilitate politică și practici comerciale compatibile. Este un compromis între globalizarea completă și izolaționism, o globalizare selectivă pe criterii geopolitice.
Exemplul cel mai clar de friendshoring la scară industrială este Legea CHIPS din 2022 a SUA, coroborată cu Actul European al Cipurilor: ambele sunt investiții masive pentru relocarea producției de semiconductori din Asia (în principal Taiwan și Coreea de Sud pentru fabricile de vârf, China pentru segmentele mature) în SUA și Europa.
Nu pentru că e mai ieftin neapărat, e de fapt mai scump, dar pentru că dependența de un singur furnizor regional în cazul unui produs atât de strategic ca niște cipuri și semiconductoare a fost identificată ca vulnerabilitate inacceptabilă.
China rafinează 60% din litiu și 80% din cobalt la nivel mondial, două minerale critice pentru bateriile de înaltă capacitate, iar această concentrare este exact tipul de dependență pe care friendshoring-ul încearcă să o elimine.
Offshoring clasic și mutarea producției oriunde e cel mai ieftin, indiferent de proximitate sau afinitate politică rămâne dominant în industriile cu bunuri standardizate și cerere previzibilă, dar logica sa pură este din ce în ce mai temperată de celelalte trei strategii.
Geopolitica înăuntrul economiei și cum războaiele și pandemiile devin factori de localizare industrială
Există o teză academică reconfortantă care spune că pandemiile și războaiele sunt excepții, nu regula, și că după ce trec, logica economică normală se reimpune. Banaszyk o demontează direct: „Dependența economiei globale de fiabilitatea transportului de mărfuri pe lanțuri internaționale de aprovizionare este un factor constant care ridică riscul economic probabil dincolo de nivelurile acceptabile.”
Cu alte cuvinte, chiar fără pandemii sau războaie, pur și simplu complexitatea și concentrarea sistemului au ajuns la un nivel de risc sistemic care nu mai poate fi ignorat.
Pandemia a confirmat amploarea dependenței europene de furnizori asiatici în farmaceutice, textile, electronice și componente auto. Studii arată că de fapt criza a afectat în mod direct 93% din angajații din lume, echivalând cu pierderea a 255 de milioane de locuri de muncă și o scădere a PIB-ului per capita în 90% din țările lumii.
Dependența Europei de aceste fluxuri nu a fost construită din neglijență, ci a fost construita deliberat, pe baza principiului că se creează interdependențe prin comerț care reduc probabilitatea conflictului.
Hiperglobalizarea a atins limita sa. Ce urmează nu e deglobalizarea, ci reconfigurarea
Sistemul economiei mondiale va evolua spre o structură hibridă, iar modelul globalizării complete va coexista cu modele de structuri multilaterale cu caracter regional, centrate în jurul principalelor centre de consum și producție.
Nu va exista o singură geografie globală de producție, nici mai multe blocuri complet izolate, ci un sistem cu mai multe viteze, în care bunurile standardizate cu cerere previzibilă continuă să circule global pe baza avantajelor comparative de cost, în timp ce bunurile strategice precum semiconductori, medicamente, echipamente militare, componente critice de infrastructură migrează spre geografii ghidate de criterii de siguranță, nu de eficiență pură.
Aceasta înseamnă că Vietnamul va continua să atragă producție de electronice pentru piața americană, Mexicul va produce mașini pentru consumatorii din SUA și Canada, România și Polonia vor câștiga fabrici care deservesc Europa, dar nu pentru că sunt mai ieftine decât China, ci pentru că se află pe partea geopolitică potrivită a unor granițe care devin din ce în ce mai relevante economic.
Dar înseamnă și că reshoring-ul idealist și ideea de „aducere acasă” va rămâne mai degrabă un slogan politic decât o realitate industrială în sectoarele în care avantajele de cost sunt prea mari pentru a fi ignorate și în care nu există amenințare strategică directă care să justifice prețul supraplătit.
Companiile nu iau decizii de localizare pe baza patriotismului, ci le iau pe baza unui calcul de risc ajustat la realitățile geopolitice ale momentului. Iar aceste realități, din 2020 încoace, arată clar că riscul concentrării excesive a producției în actori unici sau zone unice a depășit beneficiile sale.
Hiperglobalizarea nu a murit. S-a maturizat, iar prețul maturizării este că nu mai e și nu va fi niciodata la fel de simplu ca înainte să faci comerț, comerț care reprezenta pilastrul păcii mondiale, care se erodează din ce în ce mai mult.
