La începutul anului 2026, Local Staff International (organizație internațională care militează pentru drepturile, protecția și recunoașterea personalului local angajat în misiuni umanitare, de dezvoltare, diplomatice, civile și militare în întreaga lume), a lansat un set de ghiduri internaționale dedicate protecției personalului local implicat în misiuni militare și civile, în parteneriat cu University of York (Anglia).
Inițiativa vine după ani în care realitatea din teren a demonstrat, uneori dramatic, că acești oameni – esențiali pentru desfășurarea operațiunilor – au fost adesea lăsați fără protecție reală atunci când situațiile s-au deteriorat.
Ghidul propune,pentru prima dată într-o formă structurată, un cadru complet care acoperă întreg ciclul unei misiuni, organizat pe patru etape distincte – de la faza de planificare și pregătire premergătoare dislocării, la recrutare și angajare, desfășurare și, în final, etapa critică a retragerii și perioada post-retragere.
Nu este doar un document de bune practici, ci o încercare de a transforma lecțiile dureroase din Afganistan, Irak sau alte teatre de operații în standarde clare și aplicabile.
EUROMIL a decis, luna aceasta, să sprijine aceste ghiduri internaționale, o decizie care confirmă relevanța acestei organizații și din perspectiva mediului militar european.
Prin vocea președintelui său, Emmanuel Jacob, organizația subliniază că aceste standarde oferă un cadru coerent de politici și contribuie la consolidarea responsabilității statelor în gestionarea misiunilor internaționale. Dar EUROMIL nu este singura voce relevantă care susține această direcție. Inițiativa este în linie cu preocupările exprimate în ultimii ani de organizații, precum Comitetul Internațional al Crucii Roșii, care a atras constant atenția asupra protecției persoanelor vulnerabile în zone de conflict, dar și de structuri asociate mediului de securitate euro-atlantic, unde tema protecției personalului local a devenit din ce în ce mai prezentă în discuțiile privind responsabilitatea post-misiune.
În mod real, personalul local reprezintă una dintre componentele critice ale oricărei misiuni. Traducători, ghizi, personal tehnic sau logistic – acești oameni nu doar că facilitează desfășurarea operațiunilor, ci contribuie direct la securitatea militarilor și la înțelegerea mediului operațional. Cu toate acestea, experiențele recente au arătat că, în lipsa unor mecanisme clare, protecția lor rămâne slabă, dependentă de decizii politice luate adesea sub presiune.
Noile ghiduri încearcă să rupă acest tipar, introducând o logică simplă: protecția trebuie planificată din start, nu improvizată la final. Este o schimbare de paradigmă care mută responsabilitatea din zona reacției în zona obligației asumate.
Implicarea EUROMIL în susținerea acestor standarde confirmă o tendință mai largă: extinderea conceptului de protecție dincolo de militari, către întregul ecosistem operațional. Pentru că securitatea nu poate fi tratată selectiv, iar responsabilitatea statelor nu se oprește la propriii militari.
Etape
Un element esențial al acestor ghiduri este modul în care protecția personalului local este organizată etapizat, acoperind întreg ciclul unei misiuni prin patru faze distincte: înainte de dislocare, recrutare și angajare, desfășurare și, în final, retragere și post-retragere.
Nu este o simplă clasificare teoretică, ci o structură care reflectă direct vulnerabilitățile constatate în teren și transformă experiențele anterioare în obligații concrete.
Prima etapă – cea premergătoare dislocării – este dedicată planificării și anticipării riscurilor. Ghidul subliniază că protecția personalului local trebuie integrată încă din faza de concepție a misiunii. Aceasta presupune identificarea tipurilor de personal care vor fi implicate, evaluarea riscurilor asociate fiecărei categorii și stabilirea unor măsuri preventive. Sunt luate în calcul riscuri precum represaliile din partea actorilor ostili, stigmatizarea socială sau expunerea familiilor.
În mod concret, sunt prevăzute definirea responsabilităților între statele participante, stabilirea mecanismelor de protecție juridică și includerea, încă din această etapă, a unor opțiuni de evacuare sau relocare. Practic, protecția nu mai este o reacție, ci o condiție de pornire a misiunii.
A doua etapă – recrutarea și angajarea – introduce un element esențial, adesea ignorat: modul în care personalul local este selectat și încadrat, pentru că poate influența direct nivelul de risc la care este expus. Ghidul recomandă transparență în procesul de recrutare, claritate contractuală și informarea corectă a personalului asupra riscurilor implicate. În același timp, sunt prevăzute măsuri pentru protejarea datelor personale și limitarea expunerii identității, încă din această fază.
Această etapă include și stabilirea unor garanții minime privind drepturile, condițiile de muncă și accesul la protecție, pentru a evita situațiile în care personalul local devine vulnerabil chiar prin modul în care este angajat.
A treia etapă – desfășurarea misiunii – este cea în care riscurile devin concrete și necesită gestionare continuă. Ghidul insistă asupra faptului că protecția trebuie să fie dinamică și adaptată permanent situației din teren. Sunt prevăzute măsuri precum protecția identității, limitarea expunerii, mecanisme de raportare a amenințărilor și posibilitatea ajustării rolurilor sau locațiilor de lucru în funcție de nivelul de risc.
De asemenea, este subliniată necesitatea oferirii de sprijin psihologic și consiliere, precum și faptul că personalul local nu trebuie tratat ca o resursă auxiliară, ci ca o componentă integrată a sistemului de securitate al misiunii.
A patra etapă – retragerea și perioada post-misiune – este considerată cea mai critică. Experiențele recente, în special din Afganistan, au demonstrat că, în lipsa unor măsuri clare, personalul local devine extrem de vulnerabil imediat după plecarea forțelor internaționale.
Ghidul stabilește explicit că planurile de retragere trebuie să includă mecanisme concrete pentru protecția personalului local, cum ar fi programe de relocare, acordarea de vize sau statut de protecție, sprijin financiar temporar și asistență juridică.
În plus, este prevăzută monitorizarea situației după încheierea misiunii, tocmai pentru a preveni situațiile în care acești oameni sunt abandonați în fața riscurilor generate de colaborarea anterioară.
Prin această structurare pe patru etape, ghidul introduce o schimbare fundamentală de abordare, înlocuind reacțiile întârziate cu o logică bazată pe anticipare, continuitate și responsabilitate instituțională. Protecția nu mai este o opțiune sau o măsură de criză, ci devine parte integrantă a modului în care sunt concepute și desfășurate misiunile internaționale.
Experiențe nefaste
Recomandările din ghid nu apar în mod abstract, ci sunt construite pe baza unor lecții învățate din experiențe recente, în special din teatre de operații precum Afganistan și Irak, unde vulnerabilitățile personalului local au devenit evidente în momentele de criză.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple este retragerea forțelor internaționale din Afganistan în 2021, când mii de colaboratori locali – traducători, personal administrativ sau tehnic – au rămas expuși riscului de represalii din partea talibanilor.
În lipsa unor mecanisme pregătite din timp, evacuările au fost haotice, iar criteriile de eligibilitate pentru relocare au fost adesea neclare sau restrictive. Această situație a dus direct la una dintre principalele recomandări din ghid: planificarea din timp a mecanismelor de evacuare și relocare, inclusiv definirea unor criterii clare și transparente, aplicabile încă din faza premergătoare retragerii.
Un alt exemplu relevant provine din Irak, unde personalul local care a colaborat cu forțele internaționale a fost, în mod repetat, ținta unor atacuri sau intimidări, inclusiv după încheierea misiunilor active. În multe cazuri, identitatea acestora devenise cunoscută, fie prin expunere directă, fie prin lipsa unor măsuri de protecție a datelor.
Ca urmare, ghidul pune un accent puternic pe protejarea identității personalului local încă din faza de recrutare și pe limitarea accesului la informații sensibile sau date cu caracter personal, pentru a reduce riscurile pe termen lung.
Experiențele din diferite misiuni au mai evidențiat și o altă problemă majoră: lipsa unor responsabilități clar definite între statele participante. În anumite situații, statele contributoare au interpretat diferit obligațiile privind protecția personalului local, ceea ce a dus la blocaje administrative și la întârzieri în acordarea de sprijin. Această realitate a condus la recomandarea clară din ghid privind stabilirea încă din faza de planificare a unor responsabilități precise și asumate între actorii implicați.
De asemenea, s-a constatat că, în lipsa unor mecanisme de monitorizare post-misiune, personalul local este adesea abandonat imediat după retragerea forțelor, fără o evaluare reală a riscurilor ulterioare. Această lecție a stat la baza introducerii unor măsuri precum monitorizarea continuă a situației după încheierea misiunii și posibilitatea acordării de sprijin pe termen mediu sau lung, inclusiv prin programe de relocare sau protecție juridică. Totuși, în Afganistan, de exemplu, această monitorizare a devenit, practic, imposibilă și din acest motiv este necesară adoptarea de măsuri concrete de protecție înainte de încheierea misiunii și retragerea trupelor externe.
Nu în ultimul rând, mai multe rapoarte au arătat că personalul local nu a fost întotdeauna informat corect asupra riscurilor la care se expune, ceea ce a dus la situații în care deciziile de angajare au fost luate fără o înțelegere completă a consecințelor.
În acest context, ghidul introduce obligația de informare clară și completă încă din faza de recrutare, precum și necesitatea unor garanții minime privind drepturile și protecția acestora.
Toate aceste exemple converg către aceeași concluzie: vulnerabilitățile nu au fost generate de lipsa informației, ci de lipsa anticipării și a asumării unor responsabilități clare. Ghidul încearcă să corecteze exact aceste deficiențe, transformând experiențele anterioare în standarde care nu mai pot fi ignorate.
În acest context, poate ar fi util ca și România să privească aceste standarde, nu doar ca pe o inițiativă internațională, ci ca pe un reper real de aliniere. Nu la nivel declarativ, nu în răspunsuri instituționale bine formulate, ci în modul concret în care sunt aplicate obligațiile care există deja, deoarece diferența nu o face existența regulilor, ci aplicarea lor.
Iar dacă aceste ghiduri spun clar ce trebuie făcut și sunt susținute de organizații relevante din domeniul apărării și al dreptului internațional umanitar, atunci întrebarea care rămâne este una cât se poate de directă: câte astfel de lecții mai sunt necesare pentru ca responsabilitatea să devină, în mod real, standard și nu excepție?
