De când populismul naționalist – sau național-populismul, dacă preferați – a spart barierele establishmentului în 2015/16 cu Trump și Brexit, opinia generală a fost că „politica tradițională” a fost răsturnată și că ne aflăm acum într-o „lume nouă”. Dar este acest lucru adevărat sau este doar o furtună trecătoare sau poate un experiment care va fi urmat de o revenire, dacă nu la status quo ante, atunci cel puțin la o formă de politică mai sigură, mai liniștită și, într-adevăr, mai moderată? La urma urmei, zece ani sunt doar o clipă din perspectiva istoriei.
Se consideră, pe bună dreptate până acum, că în această perioadă a avut loc o mare realiniere politică. Comunitățile nemulțumite – faimoșii „deplorabili” ai lui Hillary Clinton, o descriere valabilă și în afara SUA – care constituiau o parte esențială a coaliției de stânga, și-au schimbat votul în favoarea noilor forțe de dreapta. Acestea au fost însoțite de o mare parte a blocului electoral de centru-dreapta care s-a identificat întotdeauna ca fiind conservator, fie din punct de vedere cultural, fie economic, în sensul liberal clasic, sau ambele. Pe scurt, aceste două curente, aflate la capetele opuse ale spectrului politic, s-au combinat pentru a forma noul electorat populist – și, în acest proces, pentru a slăbi partidele mainstream.
Motivele principale care au dus la aceste defecțiuni electorale din vechea stânga și dreapta sunt bine înțelese, deși combinația și dozajul au variat de la o parte la alta. Dar, în linii mari, ingredientele nemulțumirii includ lucruri precum presiunea imigrației necontrolate asupra salariilor și coeziunii comunității; presiunea „trezirii” asupra culturii naționale și vieții publice, cu încercarea de „reeducare” a publicului, cenzura și restricțiile crescânde asupra libertăților; și invadarea statului național de către atitudini globaliste, „drepturile omului”, „valorile” și politicile – în special schimbările climatice – cu pierderea practică a suveranității și denunțarea sentimentului național ca fiind greșit, rasist sau chiar fascist.
Toate acestea sunt probleme vitale pentru care pluralitatea sau majoritatea populației dorește și merită soluții practice. În SUA și Europa, retorica partidelor populiste a reușit să expună pe deplin eșecul clasei politice. Responsabilitatea și vina pentru starea în care se află acum țările occidentale a fost atribuită destul de ferm partidelor mainstream, sau cel puțin elitelor care le controlează. La urma urmei, totul s-a întâmplat sub supravegherea lor; ei erau cei care dețineau puterea când putreziciunea globalistă a început să se instaleze și să se răspândească rapid în instituțiile, economia, societatea, legile și cultura noastră.
Deci, unde sunt rezultatele? De ce populiștii nu au preluat puterea, cel puțin în Europa? Statele Unite sunt, desigur, marea excepție, dar din multe motive – dimensiune, complexitate, bani – dinamica electorală a acestora este un caz special printre democrații. În ciuda a ceea ce tindem să credem din cauza Hollywoodului și a obsesiei globale pentru politica americană, foarte puține dintre acestea sunt aplicabile în Europa. O neînțelegere gravă a acestui fapt a fost cauza multor dezamăgiri în carierele imitatorilor europeni ai politicienilor sau campaniilor americane. Lăsând deoparte succesul lui Trump, preluările populiste majore se remarcă prin absența lor generală.
În Europa, singura victorie notabilă a Meloni este excepția care confirmă regula, iar chiar și stilul ei de guvernare este, în practică, mai apropiat de conservatorismul clasic decât de orice fel de populism disruptiv. Cel puțin în domeniul afacerilor externe, politicile sale au fost strâns aliniate cu elita. În ceea ce-l privește pe Viktor Orbán, decanul liderilor populiști, ascensiunea sa la putere a precedat cu totul era neopopulistă.
În ansamblu, marea val de populism – numită și „extrema dreaptă” de criticii săi centristi/de stânga, atunci când nu cedează în totalitate superiorității depline a rectitudinii morale autoproclamate și se coboară la eticheta de „fasciști” sau chiar mai rău – nu a avut prea mare succes, după principalul criteriu de măsurare a succesului, și anume obținerea controlului asupra puterii guvernamentale efective. Rând pe rând, alegerile UE nu reușesc să readucă o majoritate eurosceptică cu șanse reale de a amenința proiectul integraționist al UE, în ciuda câștigurilor constante și incrementale.
Dacă este să ne referim la ceva, din motive ciudate și variate, vechiul curent dominant este cel care a produs cele mai mari surprize în ultima perioadă, de la victoria zdrobitoare a Partidului Laburist în 2024 în Marea Britanie până la triumful improbabil al lui Mark Carney în Canada anul trecut. Apoi, desigur, este victoria lui Merz în Germania de acum doi ani, în care el a crescut de fapt numărul de locuri ale vechii alianțe conservatoare în Bundestag.
După un deceniu întreg de tulburări electorale, problema cu „partidele insurgente” și „noile” mișcări anti-establishment este că totul începe să pară un pic demodat. Factorul de noutate a dispărut aproape complet. La urma urmei, cât poate dura un „moment revoluționar”? O nouă forță hotărâtă să facă „revoluție” și care se bucură de valul de sentiment anti-establishment poate scăpa inițial de o examinare mai atentă, atunci când alegătorii sunt disperați după orice fel de schimbare. Dar, nefiind în măsură să cucerească vârfurile puterii politice din prima încercare (spre deosebire de Trump, care a câștigat imediat), în multe țări partidele populiste au devenit doar o altă parte a peisajului politic și sunt acum percepute din ce în ce mai mult în acest fel de către alegătorii indeciși de care au nevoie disperată pentru a câștiga.
Dacă 2016 a marcat începutul unui mare război politic pentru sufletul Occidentului, faza de blitzkrieg a trecut și acum este un război de uzură. Acest lucru are mai multe consecințe care sunt în detrimentul cauzei populiste. În primul rând, există mai mult timp pentru o examinare mai atentă: nu numai a liderilor și candidaților populiști, ci și a soluțiilor propuse de partidele lor. În al doilea rând, „inamicul” – establishmentul – a obținut o amânare a execuției și astfel a câștigat șansa de a-și ajusta unele dintre politicile sale, împrumutând din strategia populistă. În Marea Britanie, de exemplu, ieșirea din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este acum politica oficială a Partidului Conservator – ceva de neimaginat pentru acest partid chiar și acum doi ani.
În al treilea rând, în decursul unui deceniu, la vârful oricărui partid vor apărea inevitabil schimbări; liderii inițiali trebuie să facă față mai multor provocări la adresa autorității lor, poate chiar și defecțiunilor și fracțiunilor separatiste. Eșecul de a ajunge la guvernare va inspira, în timp, ascensiunea altor partide populiste care vor susține că populiștii „de prima generație” sunt de domeniul trecutului și că este nevoie de o alternativă.
Într-un război politic de uzură ca acesta, avantajul instituțional al partidelor mai vechi, consacrate, începe să conteze mai mult. Rețelele lor de donatori și mass-media tind să fie mai rezistente, astfel încât rețeaua de filiale ale partidului poate rămâne mai competitivă la nivel local, unde „vechea marcă” contează mai mult decât în campaniile naționale. Apoi, au timp să se infiltreze sau să destabilizeze în alt fel adversarii populisti prin investigații, defecțiuni orchestrate și alte tactici.
Cel mai important, trecerea timpului permite partidelor mainstream să se distanțeze de greșelile din trecut. Ele pot (și multe o fac) să adopte o parte din retorica populistă, să se debaraseze și chiar să-și condamne propriii lideri anteriori și să facă mare tam-tam în jurul unui program grandios de reînnoire. Astăzi, când memoria alegătorilor este atât de scurtă, câțiva ani de „reforme interne” pot duce la o nouă viață chiar și pentru partidele care anterior se aflau la un nivel foarte scăzut în sondaje.
Dincolo de toate aceste dificultăți, există provocarea fundamentală care stă la baza politicii populiste post-2016, pe care niciunul dintre aceste partide nu a rezolvat-o cu adevărat, ci, în cel mai bun caz, a reușit doar să o ascundă pentru moment: găsirea unei politici economice care să satisfacă atât componenta de stânga, cât și cea de dreapta a electoratului lor de bază. Acest lucru nu poate fi realizat cu adevărat. Promite servicii publice mai bune, salarii mai mari, politici industriale și altele asemenea alegătorilor de stânga din clasa muncitoare din zonele defavorizate și vei pierde pe cei de dreapta – ca să nu mai vorbim de marile întreprinderi – care, în general, doresc impozite mai mici, mai multă responsabilitate fiscală, reduceri ale ajutoarelor sociale și politici favorabile mediului de afaceri.
O coaliție electorală populistă formată din alegători proveniți inițial din marginile extreme stânga și dreapta ale spectrului politic – deci, nu din centrul-stânga sau centrul-dreapta – este greu, dacă nu imposibil, de satisfăcut în cadrul oricărui plan economic serios. Există doar trei alternative. Fie planul economic nu este serios și încerci să faci campanie și să câștigi pe alte teme (woke, suveranism etc.); această strategie se prăbușește de obicei sub focul unei alegeri aprinse. Sau, numărul doi, vă aflați în America, unde puteți rezolva imposibilul și promite atât cheltuieli mai mari, cât și impozite mai mici, deoarece aveți dolarul și puternicul deficit al SUA de partea voastră (acesta este, de altfel, un alt motiv pentru care lecțiile din politica americană nu se aplică în Europa). A treia opțiune este să vă înmuiați, să vă confundați și să găsiți modalități de a atrage oamenii din centru – dar asta vă îndepărtează de populism.
În 2026, la zece ani de la apariția neopopulismului, zgomotul din partea dreptei anti-establishment este la fel de puternic ca întotdeauna, dar semnalul care transmite informații clare despre soluțiile lor reale la problemele dificile – și, mai ales, despre persoanele care le-ar pune în aplicare – rămâne destul de slab. Între timp, mulți alegători sunt din ce în ce mai obosiți de retorica escaladată și de dezbaterea din ce în ce mai nepoliticoasă, pentru care vor da vina (destul de nedrept) în principal pe populiști.
Fără prea multe rezultate și cu timpul care acum le este potrivnic, principalele partide de „dreapta radicală” din Europa intră într-o perioadă dificilă. Nu ar fi nevoie de mult pentru ca ratingurile lor în sondaje să înceapă un declin inexorabil în lunile și anii următori. Multe dintre nemulțumirile lor politice încep să fie abordate de către clasele conducătoare, deși cu siguranță prea lent și insuficient. Dar există mișcare, în unele cercuri, în ceea ce privește restricțiile mai severe privind imigrația, chiar și în ceea ce privește reglementările ecologice (în UE!), refacerea industriei manufacturiere și așa mai departe.
În plus, pe plan internațional, globalismul și „ordinea liberală” sunt acum efectiv îngropate – în mare parte datorită lui Trump – cu epitafuri la moartea lor rostite de liderii mondiali la Davos și la Conferința de securitate de la München. Acest lucru îi privează pe populiști de un important unghi de atac și, mai rău, umple golul cu tema „apărării naționale patriotice”, pe care partidele establishmentului se grăbesc să o preia.
În aceste circumstanțe, nu este greu de prevăzut cum lucrurile ar putea lua o altă turnură, poate în conjuncție cu noile vânturi politice generate de alegerile intermediare din SUA. Partidele conservatoare mainstream ar putea foarte bine să înceapă să renască în timpul actualului ciclu electoral, sub o conducere nouă și mai competentă, cu planuri serioase și pragmatice, libere de excesele woke din trecut și calibrate pentru a restabili o coaliție mai largă de alegători de centru-dreapta, dar pe baza unui set de principii reînnoite și mai dure.
Politica se bazează în mare măsură pe impuls: odată pierdut, poate fi dificil de recuperat. Populiștii s-au bucurat de o lungă perioadă în fruntea dezbaterii politice, ca amenințare latentă la adresa elitelor aflate la putere, dar ar fi o greșeală să presupunem că acest lucru poate dura pentru totdeauna. Cealaltă parte are propriile cărți de jucat.(Acest articol a fost publicat inițial în „Brussels signal”)
