Timp de doi ani și jumătate, Partidul Conservator, formațiunea de opoziție, a condus constant în sondaje, uneori chiar foarte detașat cu peste 20 de procente. După ce fostul premier Justin Trudeau și-a anunțat retragerea, formațiunea sa, Partidul Liberal, și-a ales un nou lider, fostul guvernator al Băncii Canadei, Mark Carney.
Acesta a reușit să recupereze diferența în sondaje față de conservatori, chiar să îi depășească, bazându-se pe un mesaj ferm de rezistență asupra presiunii venite dinspre vecinii de la sud. Carney și liberalii au obținut pluralitatea în Camera Comunelor, dar rămâne de văzut dacă va avea majoritate de 50% + 1, sau dacă va fi nevoit să conducă un guvern minoritar.
Conservatorii pierd pentru a patra oară la rând alegerile în Canada. Pierre Poilievre, combativul lider al formațiunii părea, în ianuarie, că va fi sigur viitorul premier al țării. Partidul său era cotat cu peste 99% șanse să câștige alegerile. Sondajele îi dădeau pe conservatori cu 236 mandate, mult peste cele 172 necesare pentru a avea majoritate.
După o întorsătură majoră, formațiunea de dreapta nu numai că a terminat iar pe locul doi, dar însuși liderul ei a pierdut rușinos în circumscripția sa, în fața contracandidatului liberal.
În Canada, la alegerile pentru Camera Comunelor, se utilizează sistemul „first-past-the-post”, anume țara este împărțită în 343 de circumscripții, iar pentru a fi ales, trebuie să câștigi una din ele. Nu există un sistem proporțional cu liste, ca în Europa, spre exemplu.
Mai exact, pentru fiecare dintre cele 343 de mandate se ține un scrutin uninominal majoritar dintr-un singur, asemănător cu alegerile locale din România. Astfel, prin pierderea cursei în circumscripția sa, Poilievre nu mai are niciun alt mijloc de a putea fi ales în camera inferioară a Parlamentului canadian.
De cealaltă parte, Mark Carney a reușit să aibă o ascensiune rapidă în scurta sa carieră politică. Deși era vehiculat de mai mulți ani drept posibil prim-ministru, acesta a intrat cu „adevărat” în politică abia anul acesta.
Fost guvernator al Băncii Canadei, dar și a Băncii Angliei, acesta a fost inclusiv sfătuitor al fostului premier Trudeau în privința problemelor economice și a redresării finanțelor după criza COVID. Văzut mai degrabă cu un profil tehnocrat, el a trecut cu succes cele două „examene politice”, atât alegerile interne în Partidul Liberal, cât și cele naționale de azi-noapte.
Atacurile lui Trump, un boomerang
Fostul premier Justin Trudeau ajunsese să aibă o cotă de încredere foarte scăzută, în urma unui deceniu de guvernare. După perioada de restricții din timpul pandemiei de COVID, popularitatea acestuia nu a revenit niciodată la nivelul de dinainte.
Sentimentul de lehamite și frustrarea față de guvernarea liberală era vizibilă pentru toată lumea. Aspectul acesta era transpus atât în sondaje, cât și în proiecțiile despre viitoarea configurație parlamentară. De la cele 152 de mandate câte aveau în legislația precedentă, liberalii ar fi urmat să cadă „în groapă” și să rămână cu doar 35 de mandate. Acest număr îi plasa chiar și în spatele „Bloc Québécois”, partidul francofonilor din Canada, care câștigă mandate numai în zonele unde se vorbește acea limbă.
După ce a triumfat în noiembrie, Donald Trump l-a transformat pe Justin Trudeau într-una din principalele sale ținte de atac. Republicanul se alăturase „corului de huiduieli”, metaforic vorbind. Americanul îl ridiculiza și i se adresa lui Trudeau în postări drept „guvernatorule”, aluzie la faptul că ar urma să anexeze Canada, pentru a fi al 51-lea stat american.
Ajuns la un moment critic, copleșit de neputință, canadianul și-a anunțat pe 6 ianuarie demisia din conducerea partidului său, respectiv de la „cârma țării”. El urma să predea mandatul după ce se alegea un nou lider al formațiunii, peste două luni.
Cursa internă din formațiunea de centru-stânga a fost dominată cap-coadă de Carney. Acesta a reușit să prezinte drept cea mai viabilă soluție pentru țară, într-un context complicat. El a „virat” spre centru la nivelul politicilor, în comparație cu fosta guvernare, pentru a se prezenta drept un moderat și să poată atrage inclusiv electorat de dreapta.
În timp ce avea loc întrecerea în Partidul Liberal, Trump a fost învestit în funcție și efectiv s-a dezlănțuit la adresa Canadei. Atacurile sale asupra independenței în sine a statului canadian, alături de tarifele vamale folosite ostentativ ca „armă de negociere”, i-au șocat pe canadieni.
Pe măsura ce retorica republicanului se „înăsprea”, s-a produs un miracol în Canada. Liberalii, care erau „pe perfuzii”, au început să crească vertiginos în sondaje. După doar câteva săptămâni, au „întors total roata” și i-au devansat pe rivalii lor de dreapta.
Conservatorii au avut enorm de suferit de pe urma asocierii cu Donald Trump. Poilievre și aliații săi, timp de ani de zile, nu s-au ferit de a susține idei și politici asemănătoare cu cele ale lui Trump. Vrând- nevrând, ideologia sa a ajuns să fie percepută drept „Maple Leaf MAGA”, adică „MAGA cu aromă de sirop de arțar” (acesta fiind arborele național al Canadei).
Deși conservatorii au reacționat și ei la atacurile lui Trump, faptul că ei erau percepuți drept mult mai apropiați de noua putere americană le-a dăunat mult. Au existat inclusiv persoane din formațiune care s-au deplasat la Washington, pentru ceremonia de preluarea a mandatului de către noul președinte.
De departe, cel mai vocal politician al acestei grupări împotriva taxelor vamale a fost Doug Ford, care i-a amenințat pe americani că „îi lasă fără curent”. Problema a fost însă că el este premierul regiunii Ontario și nu candida la nivel național. Ford a profitat de situație și a organizat alegeri anticipate în provincia sa, de departe cea mai populată din țară și cea mai importantă, dintr-o perspectivă economică. El a reușit să își consolideze majoritatea acolo, dar problema a fost că succesul lui nu s-a transpus la nivel național.
Carney și-a preluat funcțiile de la Trudeau pe 14 martie. Deja, în acel moment, avansul din măsurători al conservatorilor fusese redus la doar șase procente, chiar cinci.
După ce a devenit prim-ministru, Carney a continuat să meargă pe linia „anti-Trump”. Lucrul acesta l-a ajutat să îl depășească pe Poilievre și conservatorii săi, care adoptaseră același mesaj, dar erau mai puțin credibili, în ochii electoratului.
La scurt timp după, Carney a anunțat organizarea alegerilor parlamentare pe 28 aprilie, ele oricum trebuind să aibă loc până în octombrie. A dorit să profite de trendul pozitiv pe care se afla alături de partid și astfel să capitalizeze asta în competiția electorală.
Guvern minoritar
Succesul lui Carney nu s-a bazat doar pe câștigarea electoratului moderat, în detrimentul conservatorilor. Dimpotrivă, victoria sa se datorează în special maximizării electoratului de stânga, pe care formațiunea îl împarte atât Noul Partid Democrat (NDP), cât și cu Verzii.
Una din principalele cauze ale căderii liberalilor din ultimii câțiva ani a fost reorientarea susținătorilor săi către NDP. Formațiunea respectivă, deși aflată mai la „stânga” eșichierului politic decât liberalii, reușise la un moment dat chiar să îi devanseze pe aceștia din urmă, în sondaje.
Rezultatele de azi-noapte indică faptul că NDP va lua doar șapte mandate, cel mai mic număr din istoria sa de peste 60 de ani. Totodată, confirmă ceea ce sociologi observaseră, anume mobilizarea votanților de stânga pentru liberali.
Formațiunea lui Carney a reușit nu doar să termine pe primul loc, ci și să își sporească numărul de mandate, față de legislaturile precedente. La ora scrierii articolului, liberalii au câștigat 155 de mandate și mai conduc în alte 13 curse, unde numărătoarea e strânsă și încă nu a fost anunțat un câștigător.
De la prima victorie a lui Trudeau, în 2015, partidul nu a mai luat atâtea mandate, 184 atunci. În cele două alegeri care au urmat, gruparea a câștigat 157 de fotolii în 2019, iar în 2021, 160.
Poate mai important, însă, este faptul că liberalii au câștigat acum votul popular, cu peste două procente în fața conservatorilor. Lucrul acesta nu s-a întâmplat nici în 2019 și nici în 2021, când de fiecare dată, conservatorii au avut o marjă de peste 1% în plus.
Dat fiind sistemul electoral, în Canada, este posibil să câștigi majoritatea circumscripțiilor, fără să fi pe primul loc la nivelul votului național.
Liberalii și-ar fi dorit să obțină o majoritate de 50% + 1, ceea ce ar fi însemnat 172 de mandate în total. Nu este imposibil, dar trebuie ca numărărtoare din cel puțin patru circumscripții să fie „răsturnată”, în sensul că liberalul de pe locul doi să îl devanseze pe politicianul din frunte în cel puțin patru curse.
Existau mai multe măsurători, în urmă cu câteva săptămâni care arătau că liberalii vor obține acea majoritate dorită. Cu toate acestea, dezbaterile dintre candidații celor patru partide mari pentru funcția de premier a schimbat situația. Carney nu a strălucit în acele confruntări, mai ales în cea care a avut loc în franceză.
Liberalul nu a fost însă nici catastrofal, dar le-a permis conservatorilor să „ia avânt” în ultimele zile de campanie. Aceștia au profitat și se îndreaptă spre 133 de mandate, cea mai mare reprezentare a lor din ultimul deceniu.
Guvernele minoritare nu sunt însă o „raritate” în istoria Canadei. Au existat mai multe situații în care țara a avut parte de un astfel de executiv. Actualul guvern condus de Carney este unul minoritar. Și Trudeau a fost nevoit să apeleze la o astfel de soluție în două instanțe.
Pentru partidul la putere, impedimentul unei astfel de configurații este acela că va fi nevoit să negocieze cu alte formațiuni, pentru a avea numărul de voturi suficient să poată trece legile prin Camera Comunelor. Foarte probabil, liberalii vor apela fie la NDP, fie la Bloc Québécois pe viitor, pentru trece proiecte legislative.
