Nu mai pot în câte o zi. Ca om, ca părinte, ca profesionist, ca antreprenor, ca persoană publică (aia câtă e), ca membru care contribuie la ce e societatea românească azi, ca mine, eu cea în viață pentru singura oară pe planeta asta. Și când nu mai pot, tot mai pot puțin.
Fac de 20 de ani educație preșcolară. Am început pe genunchi cu trei copii, trei „clienți”, trei familii care au avut încrederea sau disperarea de a găsi o soluție pentu copilul lor. A fost drum anevoios și în educație, și în antreprenoriat.
Azi
Am acreditat grădinița, are o istorie, are o reputație. Are un ambalaj – desigur, se poartă. Suntem pe Facebook și Instagram, suntem pe Linked-in. Nu e de ajuns! strigă o voce. Bine, încercăm și Tik-tok?!
Or noi vrem să vindem educație onest, la tarabă, ca la piață – deschis, în spiritul libertății cererii și ofertei, căci educația e ceva la vedere, e un bun de pus pe tarabă cu încredere și mândrie.
Sunt educator cu vocație și răbdare, am generat un sistem care a supraviețuit anilor sălbatici, a devenit instituție.
Am adunat oameni în jurul meu care știu că educația, începând cu cea preșcolară și antepreșcolară, este „adaptogenă”, adică se duce unde vor avea nevoie ăștia micii nu doar acum, ci și când vor fi mai mari. Oameni mari.
Un puzzle de gânduri despre realizări, potențial, piedici și cotidian, despre ce înseamnă antreprenoriat în educație:
- Pregătim copii, mici și foarte mici, pentru viața ce va urma (teoretic aia școlară, dar eu cred că formarea timpurie și colaborarea cu familia în educația din primii ani înseamnă mult mai mult) – aici e zona mea de vocație, de dat valori și plus-valori generațiilor următoare.
- Facem înscrieri la grădiniță, conform normelor și metodologiei de anul acesta (apare una în fiecare an) – aici sunt birocrată, prelucrez cereri, fișe, CNP-uri, validare în sistem, etc. E zona sufocantă, dar așa e legea.
- Promovăm imaginea unității – pe Facebook, pe Insta, pe site, prin grupuri diverse, cu bannere, imagini, cu texte îngrijite, imagini cu impact – aici sunt copywriter, owner de conținuturi de trimis spre public, spre publicul cât mai țintit, sunt fotograf și videograf, colaborator al oamenilor de comunicare. Aici se cere din ce în ce mai mult – trebuie să postez live-uri și conținuturi freebee, ca să atrag, să dau adâncime, adică să „market-ez” ceea ce facem noi ca instituție. Ok! Hai să o facem și pe asta. Dar e mult conținut, mult ambalaj, iar eu vreau înapoi la punctul 1, căci acesta e domeniul nostru, educația. Dar punctul 1 nu funcționează fără asta – pe Linked-in sunt necesare mesaje de profil înalt, corporatist, pe Facebook cultivăm „awareness”, pe Insta arătăm dinamica și distracția unei zile de educație, pe site apar articole de pedagogie și parenting, în articolele de presă vrem să transmitem valoare pentru publicul larg. În niciuna dintre ipostaze nu mă joc. E rost de educație în fiecare conținut și în fiecare imagine trimisă, pe fiecare dintre platforme.
- Creăm, comunicăm, ținem vie comunitatea de părinți – ei sunt EDUCATORII din liga întâi, ei merită înțeleși, sprijiniți, consiliați. Aici sunt din nou în ipostaza mea cea mai aproape de suflet – toți suntem oameni, părinți, profesioniști alergați, gospodari, șoferi, bucătari, organizatori ai vieților noastre multiple. Fiecare dintre noi, când nu mai poate, mai poate puțin. Ridic pălăria în fața comunității care s-a coagulat în jurul micii noastre „unități de învățământ”. Și de asemenea în fața echipei care stă în spatele acestei denumiri. „Unitate” sună bine.
- Unele zile sunt pline – dau o fugă să iau un copil de la școală, îmbărbătez un părinte la capătul puterilor, iau și dau feedback mai departe echipei, cât mai limpede și simplu, și onest, scriu un articol, mai dau un follow, mai încerc să surprind cu camera momente minunate din grădiniță. Apoi completez, printez, semnez, ștampilez, dau număr de înregistrare, scanez și trimit un document, fac plăți, încasez, urmăresc prezențe, înscriu un copil la un optional, rezolv câte un mic conflict (între cine și cine? asta diferă de la zi la zi), ofer consolare cui are nevoie, iau în brațe câte un puiuț în lacrimi, îi șterg nasul, verific un text pentru anunțul de angajare, apoi „reach”-ul câte unei postări, și dacă tot sunt acolo văd potențialul unei colaborări într-o altă postare (de exemplu sun pe loc să aranjez un weekend la cules de zmeură, tocmai în toamnă), suplinesc dacă lipsește cineva, mă joc cu copiii, le cânt și fac glume sau port un dialog în germană cu cei care pleacă la școală.
Azi nu mai pot, dar mai pot puțin, căci nu sunt singură. Trăim în conexiuni și structuri complexe sociale și umane. Unii cu alții.
Post scriptum
Am să vă spun ce mi-a declanșat nevoia de a scrie această dare de seamă: eram pe Linked-in și am văzut o postare pentru angajarea unui „senior-something”, nu mai contează în ce domeniu, cu ani de experiență, cu listă de competențe și firește, cu oferta aferentă. Într-o firmă mică, în care ca și mine, cineva era la toate butoanele, în toate situațiile, și făcea și angajări.
Și m-a frapat faptul că am avut sentimente amestecate – am simțit disperarea de a găsi un om, profesionist, dar am simțit și un fel de easiness (scuzați englezismul) de a găsi pe cineva format de alții, trecut de etapa de „junior” în grija și generozitatea profesională și umană a altcuiva (nu comentez faptul că marile corporații au greutatea de a forma și tot ce înseamnă asta pentru juniorii în cauză – pe tema asta găsim conținut relevant).
Am realizat că am privilegiul de a fi în domeniul ăsta (priviți prin lupa adecvată, vă rog) al formării juniorilor. De la doi la șase-șapte ani. Juniori sunt și părinții, sunt proaspeți, plin de iubire și elan, încrezători și dornici să se dezvolte, realmente preocupați de ei ca oameni, de familie, de copii.
Iar eu asta cred că e important. Să fie cineva acolo care se dedică exact acestei etape a unui „prim început”, căci viața e plină de tot felul de începuturi. Cum e a mea: trebuie să știu acum și cum să „instagramez” educația pe care o fac. E doar un exemplu.
Va urma, căci mă preocupă mult această cantitate de existență publică și virtuală (platformele nu transmit decât un avatar a ceea ce facem noi în viață) și nevoia de profesionalism simplu, de ofertă directă, la tarabă, a ceea ce avem noi de dat unii altora.
