În perioada anterioară am observat din informațiile publice cum în România, unii membri activi, rezerviști și agenți din serviciile de securitate se alătură pozițiilor naționaliste radicale și anti-occidentale ale unui candidat politic controversat.
Din anumite perspective, această orientare contravine obligațiilor constituționale și jurământului depus la încadrare, prin care s-au angajat să apere democrația și angajamentele internaționale ale țării.
Fenomenul ridică o problemă morală majoră: cei însărcinați să protejeze stabilitatea democratică și relațiile cu partenerii externi – inclusiv SUA, NATO și UE – par dispuși să ignore exact aceste responsabilități.
Trebuie făcută o diferențiere importantă: unii au fost induși în eroare prin dezinformare, alții pot fi colaboratori conștienți ai unor puteri străine.
Informațiile disponibil public, extrase de media din documente oficiale, precum rapoartele SRI și SIE, arată cum rețele de influență externă, posibil rusești, folosesc platforme precum TikTok pentru a semăna neîncredere și a prezenta SUA, NATO și UE ca actori intruzivi.
Lipsa unei comunicări interne coerente a facilitat acest fenomen. Este cu atât mai surprinzător cu cât personalul din armată și din servicii are beneficii peste medie: salarii mai mari, pensii mai consistente, pensionare anticipată, statut social. În mod logic, aceste avantaje ar fi trebuit să consolideze loialitatea acestor persoane.
Cazurile extreme: pot exista și situații în care anumiți indivizi sprijină conștient interesele unor state ostile. Psihologic, acest lucru poate indica deziluzie sau oportunism. Antropologic, este o abatere severă de la normele interne ale grupului profesional, bazate pe disciplină, solidaritate și respect pentru valorile democratice. Nici chiar nemulțumirile socio-economice nu pot fi invocate aici, dat fiind statutul privilegiat al acestui personal.
Un trecut fără suveranitate absolută: ideea de „suveranism” (tendința de a pune interesele naționale mai presus de orice angajamente internaționale) nu reflectă pe deplin istoria României.
În trecutul comunist (aparent apreciat de curentul suveranist actual), țara părea independentă, dar, în realitate, era integrată în Pactul de la Varșovia și CAER, sub tutela URSS.
Istorici precum Keith Hitchins și Neagu Djuvara subliniază că România a fost mereu în sfera de influență a marilor puteri. Prin urmare, noțiunea unui trecut cu suveranitate absolută este un mit. România a fost și rămâne parte a unor alianțe – mai demult sub influența sovietică, acum membră NATO și UE. Aceste realități istorice contrazic idealul unei independențe totale.
Impactul globalizării și al interdependenței: astăzi, anxietatea față de globalizare, percepută ca erodând suveranitatea, a condus spre refugiu în discursuri conspiraționiste.
Dacă jurământul militar presupune apărarea ordinii constituționale și a tratatelor externe, îmbrățișarea retoricii anti-occidentale echivalează cu subminarea propriei misiuni.
Acest paradox e și mai greu de înțeles având în vedere avantajele socio-economice de care se bucură personalul acestor structuri: tocmai aceste beneficii ar trebui să-i lege mai strâns de valorile și stabilitatea statului de drept.
Ce măsuri ar trebui adoptate:
Imediat: întărirea eforturilor de contrainformații pentru identificarea eventualilor colaboratori conștienți ai agenților străini, alături de desfășurarea unei campanii interne de educație civică, menită să clarifice rolul SUA, NATO și UE în securitatea națională și să evidențieze riscurile asociate propagandei online.
Pe termen scurt și mediu: revizuirea criteriilor de recrutare și promovare, testări periodice ale loialității față de țară și Constituție și rotirea personalului din posturi sensibile.
Pe termen lung: construirea unei culturi organizaționale mai reziliente, bazate pe cooperare internațională și adaptabilitate, nu pe fantezia unei suveranități absolute. Este necesară și o mai bună corelare între privilegiile materiale ale personalului și responsabilitățile morale și constituționale care vin la pachet.
Pentru a rezolva această criză morală, nu sunt suficiente „epurările” sporadice sau sancțiunile punctuale. E nevoie de înțelegerea anxietăților care i-au făcut pe unii să respingă angajamentele strategice ale țării, coroborată cu o reacție fermă a instituțiilor.
Doar așa uniformele militare și cele ale serviciilor de informații vor continua să simbolizeze apărarea democrației, și nu slăbiciunea ei. Iar într-un context în care personalul are, de fapt, o poziție financiară, profesională și socială privilegiată, rămâne cu atât mai importantă cultivarea loialității prin asumarea deplină a valorilor constituționale și a parteneriatelor internaționale.
