Tema: adulții înjură, copiii înjură. Și ne-am dori să nu o facă. Și noi cei mari, ne-am dori să nu o facem. Nici în trafic, nici la coadă, nici în ședințe de lucru când ne irită, ba nu, ne frustrează și nici nu contează ce.
O facem?
Un an sabatic în Bali celui/celei care nu a făcut-o niciodată pe românește. Sigur, peste treizeci de ani, la pensie. Când nu mai sunt probleme, fricțiuni sau crize. (Apropo, bunicii nu înjură, nu-i așa?)
La copii (e drept în ultima vreme din ce în ce mai mici) e un exercițiu social. Ca oricare altul. Ei exersează limitele agresivității instinctuale (împinsul, smulsul, mușcatul, adăugați voi restul) fără a fi agresivi în sine. Le depășesc integrând neplăcerea consecințelor, încet, încet. Se cheamă educație. Și durează, și cere colaborare.
Cu înjurătura lucrurile stau diferit. Adulții nu împing, nu smulg, nu mușcă. Dar înjură. Să recunoaștem. (Și sunt adulți, din aceia pe care îi admirăm, căci sunt întregi, simpatici, buni de tovarăși, chiar de repere, uneori.)
Ce (ne) facem? Mai întâi noi, cei mari? Nu e ceva ce ne dorim, e ceva ce ne scapă, sigur. Dar asta nu scapă celui mic, care, până la vârsta de cel puțin 10 ani, învață mimetic în proporția cea mai mare.
Gândiți-vă puțin la ei. Apoi la noi, ăștia toți, satul în care cresc copiii noștri (apropo, zicala englezească: „It takes a village to raise a child.”).
Repet întrebarea: ce (ne) facem?
Primul pas: recunoaștem că oricăt ne-am îngriji ca mediul în care cresc copiii să fie elevat, el va fi mereu divers. Să nu audă, să nu se întâlnească cu această experiență verbală (de multe ori însoțită de vreun gest nepotrivit, că, deh!, mimetismul comportamental e cel mai eficace) înseamnă izolare. Înseamnă privarea de mediu, de „peers”, de prezentul realității în care ei trăiesc. Nu vrem asta și nici nu putem.
Pasul doi: „normalizarea” (o să spuneți „dar nu e normal” – n-o fi, dar se întâmplă, aici, azi). Normalizarea presupune o tehnică prin care înțeleg că înjurătura e peste tot, dar aleg să văd cum diminuez prezența ei, efectul, apucătura adică apetitul pentru forma asta de a atrage atenția. *)
Cred că despre asta vorbim: vă surprinde o înjurătură la un adult? Așa și așa. Dar la unul de trei ani care se uită limpede, zâmbind în ochii părintelui sau colegului de generație, și spune pe un ton galeș: ©§ª¥бϠ , un termen pe care de altfel nu știm cât îl înțelege, dar e semantic și sintactic ambalat destul de coerent (și însoțit de gestul non-verbal perfect asociat, de stai și te miri!).
El nu înțelege mai deloc despre ce vorbește, dar știe să culeagă impactul pe care l-a produs. Atenția, toți ochii, toată grija și stupoarea … sunt un fel de „yes! I did it!” sau „mama, tata, sunt aici!”(pentru replica asta există uneori înlocuitori comportamentali mai greu de dus, dacă îl urmăriți pe Gabor Mate, el explică răspicat.)
Pas important: va trece! Îndată ce actul nu va fi asociat cu o reacție pe care (cel mic) nu a mai primit-o din nicio altă strădanie. Deocamdată actul în sine e în circulație de la unul la altul. And there is fun! Mai ales când în parc, în loc de liniște și joacă la nisip e Shakespeare pus în scenă.
Să trecem în registrul serios. Vrem să scăpăm de manifestarea endemică. Trebuie să o facem. Simțim asta.
Simplu:
- nu o mai facem noi;
- nu mai ignorăm mediul, dar nici nu îi dăm credit, fiindu-ne frică de ce vine de acolo;
- când este auzită expresia, când este perceput gestul, problema este „pusă pe masă” asertiv, pentru că avem puterea să solicităm structuri, nu doar să le explicăm – cu replica simplă: „eu nu folosesc aceste cuvinte și gesturi, este necesar ca tu să nu folosești aceste cuvinte și gesturi”, cu promisiunea: „în curând vei știi singur de ce”;
- oferim o supapă: în casă e bine să existe colțul în care avem voie să rostim. orice, în fața celor mai apropiați, părinții, sau mai bine cu ei (veți ști să rostiți cele mai inofensive variante, dar unele cu efect, vă rog), mai eliberează din tensiune, curiozitate, nevoia de impact;
- dacă afecțiunea persistă, îi facem o poveste (povestită tot în colțul acela): „când eram mic am spus o dată și să vezi ce s-a întâmplat, ceea ce nu mi-a plăcut și nu am mai…”;
- vorbiți cu educatorii, dați și luați feedback;
- dacă e pandemie – cei mari merg pe o mână – fie între ei, fie cu educatorii, dacă e cazul-, metoda „ședință” între cei mari, în care cei mici spun „hait! să mă opresc!” (cazurile sunt rare, dar trebuie acționat);
- răbdare și încredere, și iubire cât cuprinde;
- în plus: curajul de a-i educa, sunt copiii voștri, expuși realității;
- revin: ei vor fi conștiincioși, normali, rezervați, ca și voi cei mari, doar că procesul e on-going… și realitatea e ce e.
Am trei băieți. Au înjurat toți. Primul, târziu, pe la 17 ani, după ce în adolescență băga pumnul prin ușă de furie, dar după furie fizică, și verbală, acum, la 26 de ani, e delicios, calin și candid.
Al doilea la 5 ani era birjar, cum s-ar spune, acum e student la inginerie, ultra-civilizat, roșește cu ușurință.
Cu al treilea e „work in progress” și e un teritoriu nou, se exprimă autentic, uneori nu înțeleg ce spune, căci lucrurile sunt în dinamică. Și noi la fel.
–––––-
*) La capitolul „normalizare” am cerut părerea Ralucăi Vrânceanu, fin educator specializat și experimentat în educație preșcolară și școlară. Vă transmit o perspectivă coerentă, pe care o admir:
„Treaba cu înjurătura o facem noi, cei mari. Și mă refer, nu la exprimarea în sine, cât la perspective, soluții:
- încărcătura de toate felurile pe care o dăm expresiei, manifestării face diferența;
- cu cât cuvintele sună mai exotic și sunt mai îndepărtate de universul cunoscut, cu atât e curiozitatea mai mare;
- tabuizarea transformă orice cuvânt ( chiar și pernă sau pensulă) în „fructul interzis” – delicios de auzit sau de spus, din perspectiva copiilor;
- un leac, prin opoziție, ar fi „banalizarea” cuvintelor, recalibrarea semantică, fonetică (de ce nu?): Care e sunetul inițial? Ce sinonim cunoști? Care e diferența? Poți să-l folosești într-o propoziție? Ce alt cuvânt care începe cu … p (să zicem) cunoști? Pe care-l folosești când mergi la medic? Din câte silabe e compus?
- să ne bucurăm de progres – trecerea de la gesturi la cuvinte va însemna trecerea de la cuvinte la autocontrol, adică, dacă înjuri nu mai dai cu parul, dacă nu mai înjuri ai altele mai bune de exprimat sau făcut; Raluca, modestă, a spus, nu e de la mine, e de la „tata Freud”;
- dacă suntem de acord că ăștia micii învață prin mimetism, preluând de la alții cuvintele sau expresiile deochiate, licențioase sau vulgare, și nu de la noi, părinții, atunci putem avea încrederea că modelul dat de acasă va fi cel care-și va lăsa amprenta durabilă în structura interioară;
- e intens și exasperant pentru părinți pe termen scurt. Copiii preiau comportamente ca și cum ar îmbracăca o haină „socială” față de care sunt curioși. Dar ele ies din modă, devin anacronice.
Bonus, la final, ca exercițiu pentru oameni mari, căutați termenul „p..ă” în dexonline. Veți găsi 14 definiții – explicative, etimologice, enciclopedice și de argou. Veți descoperi că argoul acoperă sentimente de frustrare, neputință sau revoltă. La cei mari, desigur.
Mulțumesc Ralucăi Vrânceanu pentru contribuția la articol!
