După (ne)reușitul slogan #Româniaeducată și ultimul succes de casă, #Româniaonestă, se arată la orizont o nouă dispută: ce # să ne reprezinte acum, că avem și guvern dorit și numit, ce valoare centrală să mai punem lângă România ca să inspirăm, motivăm și cooptăm românii în procesul de transformare socială, economică, administrativă și de guvernanță.
Principiul Bolojan (locțiitor de președinte și păstrat pentru locul de premier, carevasăzică neîncurajat de liberali să acceadă la postul de președinte, deși șanse ar fi fost) pare să fi fost așteptat să fie principiul integrității.
Are ceva special integritatea asta, sună bine, „dă” bine, nu știu, dar cert e că, în multe, multe situații, oamenii vorbesc despre ei înșiși ca fiind integri.
Pun la îndoială această presupunere, pentru că am o întrebare de verificare când vine vorba de principii declarate: ce comportamente, acțiuni zilnice, consecvente pun în practică integritatea? Vă spun că pică repede acest principiu ca fiind unul central sau asumat. Este doar un principiu aspirațional, desigur o valoare bună, o transvaloare dacă vreți: practic, integritatea poate garanta, prin practicarea ei, reușita altor valori: echitate, justiție, libertate, transparență, responsabilitate socială ș.a.
Principiul principal, ca să zic așa, pare să fie eficiența. „Suntem eficienți, domnule! Ia uite ce a făcut din Oradea! Să scalăm, scalare”, zice vocea poporului. Să fie premier eficient. Apoi, pare că principiul de pe locul al doilea este justiția socială. Să se facă dreptate și (ceva mai multă) egalitate (deși cred că ne gândim toți la echitate, dar sunt ușor de confundat cele două concepte, au și o ordine istorică pornind de la valorile promovate de Revoluția Franceză – libertate, egalitate – probabil de șanse mai mult, fraternitate – solidaritate) pentru toate clasele sociale, dar mai ales profesionale.
Profesii favorizate (magistrați, justiție, apărare, interne, finanțe administrare – cine împarte, parte-și face!), profesii defavorizate (profesori, medici, asistenți, liber profesioniști) și profesii, mă rog, ocupații foarte defavorizate (toate calificările medii și zona de servicii).
Există, în țara noastră, ierarhii clare privind profesiile „de sus” și cele ”de jos”, ca un fel de model taxonomic de organizare ierarhică. Evident, această ierarhie este puternic înrădăcinată în mentalitatea socialist-comunistă care a început cu lupta împotriva claselor privilegiate, cu istorii și posesii, finalizând cu instalarea unei noi ordini a claselor, în care clasa de jos a ajuns în prima bancă și, dedându-se la bucuriile și accesibilitatea capitalului material – că cel cultural nu interesa prea mult în perioada post-belică și pe foamete – a început să opreseze, sistematic, deliberat și cu metode variate, clasa trimisă în spatele clasei: intelectuali, profesori, antreprenori, industriași, familii cu pedigree și alte categorii.
Rezultatul? Cu reverbații istorice, mecanismul cel mai puternic, susținut de biologie și cultivat de modelele de guvernanță socială post – revoluționară, de tranziție eternă, este doar unul: supraviețuiește cine poate, iar România e o țară grea, situată pe harta lumii între două imperii, de oriunde ai privi, dinspre apus sau dinspre răsărit, deci mereu într-o menghină.
Acum intră în funcțiune genetica, prin mecanisme de supraviețuire, și psihologia umană: intelectul (inteligența, dar nu neapărat cultivată prin educație, ci „școala vieții/care-o face toți băieții” – e un grup umoristic foarte simpatic, Sector 7, care cântă frumos pe rimele acestea), plus capacitatea de relaționare, mai precis tribul, dar și instrumentele (idee prezentată bine și de Yuval Harrari în „Sapiens”). Cum nu suntem decât la două-trei generații plecați de la țară, în noi răsună încă întrebarea pusă de bătrânii din sat, când te vedeau pe uliță în vacanță: „Al cui ești tu, maică?” „Păi a lui x, care ține pe a lu’ y, care fusese înainte cu z”. Bătrânii aveau o memorie – arhivă, în ea se țineau la rece istorii de familie, neamuri și rudenii, apartanențe, caracterizări fizice și morale. Când erai al cuiva, se știa și cine ești și ce e de capul tău. Urbanizarea și creșterea demografică, emigrarea și încrucișarea națiilor a mai diluat arborii genealogici, dar acum – poate nu știați!- toată lumea se caută pe la arbori ca să înțeleagă cine sunt, de unde vin și încotro merg. Genetica bate tot.
Dar să nu uităm de unde am plecat. Taxonomia profesiilor a dus intelectualii curați undeva pe la mijloc – jos, iar asta pe neputința de a guverna pe baze principiale – că este eficiență, că este justiție socială, că este echitate sau libertate și inițiativă, solidaritate (vai, dar ce cuvânt!), noi nu știm. Sigur, partidele politice poartă o încărcătură valorică prin ideologia pe care o exprimă și în numele căreia se revendică ca parte a puterii politice, reprezentând opinii și interese comune, mi-e teamă să scriu valori, mai ales în România post-post-revoluționară. Și ele ar fi trebuit să exprime, să practice și să dovedească prin realizări foarte concrete și chiar măsurabile (indicatori macro-economici, mai ales) reușita impunerii/prezenței propriei ideologii în compoziția de guvernanță. După cum se vede, statisticile nu ne dau prea multe speranțe că s-a procedat bine.
Când ne uităm la deciziile și comportamentele de zi cu zi, să dăm la o parte norișorul proiecțiilor noastre valorice, idealizări și dorințe sociale, decriptând, din milioanele de mesaje și nuanțe, ce nu ne spun guvernanții: abia am reușit să preluăm puterea/lăsați-ne un pic/o să fie bine, dar trebuie compromisuri/facem/e urgent cu deficitul/tăiem de unde e mult, ca să simțim ceva / până când reușim să descălecăm lucrurile grele.
Evident, nu există niciun plan clar, asumat, nicio consecință dacă nu, niciun responsabil.
Aparent, tot noi ceilalți, de jos, nu am făcut ce trebuia (nu mai știu exact ce trebuia, dar trebuia ceva, orice, aici e ca la inspecții – ceva, ceva, tot ai greșit, că ăsta e principiul controlului).
După #Româniaeducată, #Româniaonestă, iată, #Româniapuritană o nouă aspirație pentru țara noastră.
Nu, nu integritatea este principiul expus, nici puritanismul guvernanților, nici onestitatea, nici educația, nici dreptatea, nici echitatea, nici solidaritatea. E foarte ușor să vezi că nu – nimeni nu vorbește despre asta, iar, dacă vorbește, acțiunea e în sens opus, fără susținere și fără argumente. Valide. Documentate. Valide. Corecte. Oneste. Trasparente. Competente. Valide.
Dar măcar eficiența? Buna guvernanță? Ca să mă orientez, am luat cele 12 principii de bună guvernanță democratică – Consiliul Europei, 2008 (sursa, chiar o prezentare de pe siteul Secretariatului General al Guvernului – sgg.gov.ro)
Principiile bunei guvrnări democratice:
1. Participarea, reprezentarea și desfășurarea corectă a alegerilor;
2. Receptivitate;
3. Eficiență și eficacitate;
4. Deschidere și transparență;
5. Statul de drept;
6. Comportament etic;
7. Competențe și abilități;
8. Inovare și deschidere pentru schimbare;
9. Dezvoltarea durabilă și orientarea pe termen lung;
10. Management financiar solid;
11. Drepturile omului, diversitate culturală și coeziune socială;
12. Responsabilitate.
Responsabilitate pe locul 12, comportament etic pe locul 6 (cât de cât aproape de integritate), dar să le vedem pe primele: deschidere și transparență (cum numim oamenii? pe ce criterii – poate nu doar de competență, deși am dubii și pe acolo…, dar în general, totuși ce criterii?, ceva, un criteriu, un referențial trebuie să fie, nu?), management financiar solid (of, of, măi, măi), statul de drept (dar mai ales, de stâng, ce să fac, mă amuz și eu, că îi trebuie și statului 2 picioare să stea… drept (sic!).
O să închei cu epitaful de pe mormântul bunicului meu, plecat la cele veșnice încâ dinainte de Revoluție. Bunicul a cumpărat pământ toată viața lui, iar la reîmproprietărirea din anii 90, familia a primit doar 10 ha. Nu le-a apucat nici pe alea, așa că are sens ce e scris aici:
„Viață – vise
Dorințe – realizări
Idealuri – împliniri
Toate s-au oprit aici!”
Fără să fiu foarte pesimistă (un optimist informat, nu?) cu acest text, declar că poate (adică, mă rog, sigur) am îmbătrânit eu și distanța dintre aspirațiile și proiecțiile mele cu privire la societate și chiar contribuția mea la procesul de dezvoltare al acesteia și situația obiectivă (pe cât de obiectivă mai poate fi percepută astăzi o realitate, filtrată și interpretată de atât de multe voci și surse) este din ce în ce mai mare. Ori poate, înțelegând mai multe, este tot mai clar și mai greu de acceptat felul în care non- responsabilitatea socială este practicată la scară largă, de cei care au exact această treabă.
Mie îmi plac mult textele lui Ludwig von Mises – pentru mine, un om cu profil socio-uman, paradigmele economice mă interesează și caut să le înțeleg din perspectiva impactului asupra sistemului educațional, în principiu pentru a accesibiliza participarea la educație, ca factor de dezvoltare personală, comunitară și de progres social. Le recomand studenților mei o carte foarte bună pentru intrat în temele economice – „7 lecții de economie”.
E pe pagina Institutului Mises România un citat foarte bun pentru a ilustra ceea ce am spus mai sus, despre valori declarate versus valori practicate:
„Drumul spre înțelegerea liberalismului nu poate fi ușurat pentru nimeni, fiindcă important nu este ca oamenii să se declare liberali, ci ca ei sa devină cu adevărat liberali, care gândesc și acționează ca atare.” – Ludwig von Mises
Sper să revin cu un text pe această idee: din experiența mea, uneori, de foarte multe ori sau chiar de cele mai multe ori, nu valorile comune (că e și greu să le clarifici, armonizezi, co-reglezi) țin oamenii aproape, ci proiectele, iar acestea au uneori prea mult în spate valorile. De multe ori au doar interesele și nevoile psihologice individuale – de apartenență, de validare, de acceptare și integrare, de competență. Pozitive, bune, dar nu reflectă în mod direct valorile, ci indirect. Și de aceea proiectele reușesc să țină oamenii mai aproape decât valorile.
Mi-am dorit doar să vă arăt o perspectivă explicativă pentru care să nu vă așteptați la decizii radicale, justițiare, bazate pe valori mari și grele. Dar mă aștept la o guvernanță eficientă și asta încă n-am văzut. Tăierile arbitrare și abrupte din educație, chiar dacă ar fi fost justificate eficientizări de procese și simplificări absolut necesare, sunt un exemplu de non-participare la decizie, de ignorare a factorilor interesați și a datelor și, oricâtă lipsă de integritate am putea accepta în numele justiției și eficienței, ca monedă de schimb, sacrificarea principiului solidarității va costa foarte scump această țară.
