Statele europene se află la o răscruce drumuri, dar par hotărâte să mizeze totul pe cartea GNL-ului american. Cu toate acestea, gazul de peste Ocean este mai scump decât cel adus din conductele rusești, iar o eventuală relaxare a sancțiunilor impuse țării invadatoare ar putea duce la reluarea livrărilor către Europa.
Declanșarea invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina, acum trei ani, a produs multe reverberații și schimbări ce păreau imposibile în urmă cu ceva timp. Printre acestea s-a numărat și aprovizionare cu gaz din Rusia, o dependență pe care Kremlinul a mizat pentru a ține statele europene la respect.
Majoritatea națiunilor europene au făcut, însă, pași concreți și decisivi pentru a ieși din „menghina rusească”. Miza a fost de a tăia una din principalele surse de venit pentru mașinăria de război a Kremlinului.
Celebrele conducte de gaz Nordstream 1 și 2, care porneau din vestul Rusiei cu destinația finală Germania, via Marea Baltică, au fost blocate de către europeni în 2022, tocmai cu acel scop.
Surse alternative
Deși se reducea astfel tranzitul din Rusia, cererea pentru gaz natural era în continuare o realitate, existând astfel nevoia de a se găsi și variante alternative cu adevărat sustenabile.
În 2023, în ciuda faptului că a scăzut consumul de gaze naturale în Europa, aceasta rămânea a doua sursă de energie, după petrol. Chiar dacă a crescut volumul de energie produsă din surse regenerabile, precum eolienele, barajele sau panourile fotovoltaice, tot nu a fost suficient pentru a suplini gazul rusesc.
A revenit în atenție importanța energiei nucleare, care capătă tot mai mult avânt și popularitate la nivel mondial, inclusiv în contextul dezvoltării inteligenței artificiale.
Cu toate acestea, multe din locuințele europene, dar mai ales fabricile, aveau în continuare nevoie de gaze naturale pentru a se putea încălzi sau a putea funcționa.
Este de notorietate faptul că majoritatea coloșilor industriali din Germania se bazau pe prețul scăzut al gazului rusesc pentru a putea fi competitivi și a produce la un cost cât mai redus.
Situația din prezent
Cea mai rapidă și cea mai fiabilă variantă de a înlocui gazul rusesc a fost să se apeleze la GNL. Drept consecință, strategia de aprovizionare a Europei s-a schimbat drastic.
În 2024, Norvegia a devenit principala sursă de gaz pentru Uniunea Europeană, furnizând o treime din importuri. Peste 16% din gaz provenea din SUA, livrările din Statele Unite dublându-se față de 2021. Aproape 14,5% din importuri erau aduse din Algeria, existând și alte surse mai mici precum Qatar, Azerbaijan, sau Marea Britanie.
Cu toate că volumul total de gaze importate din Rusia a scăzut cu două treimi față de 2021, țara condusă de Vladimir Putin rămânea în 2024 al doilea furnizor al statelor Uniunii Europene, cu aproape 19%.
Declarație de intenție
Deși s-au făcut eforturi mari pentru a se reduce dependența de Rusia, realitatea cifrelor este că nevoie de mai mult dacă Europa dorește cu adevărat să reducă total dependența de gazul rusesc.
Aceasta a fost și gândirea administrației americane, care a dorit să profite la maxim și s-a oferit să își alimenteze partenerii transatlantici cu și mai mult GNL. Astfel, unul din capitolele esențiale ale Acordului comercial al Uniunii cu SUA a fost angajamentul Uniunii Europene de a cheltui nu mai puțin de 750 de miliarde de dolari pe GNL în următorii ani.
Casa Albă își dorea chiar să obțină de la Bruxelles un trilion de dolari, dar, după insistențele Comisiei, a acceptat suma mai mică. Concret, este vorba de 250 de miliarde de dolari anual, pe următorii trei ani.
La prima vedere, este o sumă exorbitantă. La o analiză mai atentă, se ivesc mai multe probleme care ar putea împiedică serios punerea în fapt a planului.
În primul rând, promisiunile asumate de UE, dar și de alte state care au încheiat în ultimele săptămâni înțelegeri similare cu SUA, sunt unele generale, fără a intra în prea multe detalii cu privire la execuția în sine.
Spre exemplu, pentru a se putea ajunge la țintele prevăzute în acordul agreat de Donald Trump și Ursula von der Leyen, SUA ar trebui să își aloce toate exporturile actuale de GNL din lumea întreagă numai către UE și tot ar mai nevoie să crească cu 50% cantitatea de gaz transportată către Europa.
De cealaltă parte, și în cazul Uniunii, ar fi vorba tot de un scenariu nerealist, dacă s-ar importa într-adevăr cantitatea prevăzută în acordul cu SUA. UE ar trebui să renunțe la tot ceilalți furnizori, unii fiind inclusiv mai ieftin, și să tripleze cantitatea cumpărată din SUA.
Marele obstacol care stă însă în calea oricărei inițiative de a suplimenta GNL-ul din SUA este infrastructura actuală. Mai exact, este nevoie de construirea mai multor terminale în porturi care să preia materia, respectiv condiții pentru ca acestea să fie transportate mai departe, fie prin conducte, sau alte mijloace.
GNL-ul american sau conductele rusești
Încă de la bun început, problema infrastructurii a fost principalul obstacol în calea inițiativei mai multor state europene de a cumpăra GNL din SUA. Încă din 2013, după ce SUA a început exploatarea în masă a gazelor de șist, a apărut dorința anumitor guverne europene de a achiziționa GNL american în detrimentul gazului rusesc.
Era vorba de țări precum Lituania, sau Polonia, care ajunseseră să pună presiune pe executivul american, prin ambasadorii de la Washington, pentru a transforma această viziune în realitate.
Venirea lui Trump la Casa Albă în 2017 a însemnat o schimbare radicală și o accelerare a demersurilor pentru a exporta GNL. În contextul acesta a fost stimulată și „Inițiativa celor Trei Mări” (I3M), cele 12 țări care au compus inițial alianța fiind principalii promotori ai importurilor de gaz din SUA.
Toate acestea se întâmplau în timp ce o bună parte din țările vest-europene păreau „hipnotizate” de Kremlin și nu doreau să renunțe la importurile din Rusia.
Situația s-a schimbat radical însă, iar iată că instinctul și gândirea țărilor din I3M au fost corecte, deși era vorba de o soluție incomparabil mai scumpă. La costurile de import, trebuie adăugate și investițiile în infrastructură.
Un fost ministru a energiei din Bulgaria a povestit pentru „Politico” felul în care americanii procedau. Indiferent că a fost vorba de administrații democrate, sau republicane, acestea le prezentau partenerilor europene diverse tehnologii și îi presau să purceadă cu achizițiile de GNL.
În ciuda insistenței față de europeni de a cumpăra GNL, americanii nu ofereau finanțare pentru construirea terminalelor de preluare a gazului în porturile europene, această responsabilitate revenindu-i țării importatoare.
Paradigma privind costurile rămâne cel mai mare obstacol al GNL-ului din SUA de a se impune cu adevărat în Europa. Comisia a încercat, anul acesta, să adopte o strategie de a elimina total gazul rusesc în următorii ani din importurile țărilor Uniunii Europene, dar strategia nu a fost aprobată, întrucât nu a existat unanimitate.
O eventuală relaxare a sancțiunilor față de Rusia, fie din partea Uniunii Europene sau SUA, ar putea să însemne inclusiv o reluare a livrărilor de gaz către Europa. Într-un asemenea context, o bună parte din progresul înregistrat de GNL-ul american în ultimii ani s-a anula.
Inevitabil, multe state europene ar prefera soluția mai ieftină, în ciuda faptului că ele se reînarmează simultan tocmai din cauza amenințării rusești. Inclusiv președintele american ar trebui să reflecteze asupra acestui aspect, în eventualitatea în care ar dori, la un moment dat, să ridice din sancțiunile și restricțiile asupra Moscovei, așa cum declara atunci când încerca să negocieze cu Kremlinul o pace în Ucraina.
