Oana Mocanu, medic primar pediatru la Spitalul Clinic de Urgenta pentru copii „Marie Curie”, a scris pe Facebook „un raport al medicului român în general, încărcat cu dezgust, suferință, frustrare si umilință”, drept reacție la cele întâmplate la Spitalul Sf. Pantelimon.
Intertitlurile aparțin redacției:
„Am încercat să stau deoparte, dar în locul doctorițelor de la Pantelimon puteam fi eu sau oricare alt coleg.
Noradrenalina nu e domeniul meu, cum nu este nici domeniul medicului legist, al procurorului, al reporterului sau al contabilului care se uita la știri ca la o telenovelă, cu inima cat un purice, să vadă dacă Rosalinda se mărita cu Antonio, deși a înșelat-o. Eu vreau să vorbesc despre trăirile medicului român.
Un om obișnuit
Sunt, ca majoritatea colegilor mei, un om care a plecat dintr-o familie obișnuită, fără posibilități materiale sau care să mă propulseze în culmea succesului. Am muncit mult. Am învățat pe rupte și am fost tocilară care nu a văzut clubul decât de 5 ori în viața.
Știam ca vreau sa fiu medic de când eram la grădiniță. Mi-am dorit întotdeauna să aduc o schimbare în viețile celorlalți, să fiu de folos comunității. Am plecat cu maxi taxi din provincie până la Gara de Nord si de acolo cu metroul până la Eroilor.
Am dat un examen pe bune, din materie de anatomie și chimie. Nu a contat media la BAC, puteai fi oricine. Am luat examenul și am intrat la stat. Oricum nu aș fi avut bani de privat. Am stat la cămin. Vara dormeam cu dopuri în urechi, pt ca discoteca „Princess” vibra în tot cartierul. Chiar și cu dopurile în urechi, se cutremurau paturile cu noi.
Studenții la medicină dorm puțin
Studenții la medicină adormeau oricum pe la 3-4 dimineața, pentru că, în perioada de vacanță, când toți ceilalți studenți de la alte facultăți erau cu examenele terminate și petreceau la mare, la noi abia începea sesiunea, și era tare grea.
Examenele se întindeau pe săptămâni întregi. Fiecare materie avea cartea ei, pe care trebuia să o cunoști pe de rost. Fiecare oscior, fiecare mușchi… unde începe inserția, unde se termină. Fiecare celulă, țesut, organ, nerv. Și asta era numai anatomia.
Primii doi ani de facultate învățai numai lucruri abstracte. Cursurile se întindeau de dimineață până seara. Anatomia se ținea în subsol, unde se aflau trei cadavre. Eram câte două grupe per cadavru. Le priveam, iar după minutele în care realizam ca acele chestii au respirat, au vorbit, au mers și au iubit, trebuia să treci pe modul „student” , care vedea numai bucăți de carne formolizată, pe care trebuia să găsești cu pensa: mușchi, oase, nervi și vase de sânge.
Mirosul era destul de nasol, te usturau nările si ochii. Dupa ce ieșeai la lumină parcă erai un zombi poposit in lumea reala.
„Oamenii refuzau să îi consultăm”
Apoi, în anul 3, începi să interacționezi cu oamenii vii. Fugi de la un spital la altul, fiecare cum se descurcă, unii cu mijloacele de transport în comun, alții cu prieteni care au mașina.
Medicii mai mari trebuiau să te învețe, dar în același timp să aibă grijă de pacienți. Iar pacienții erau unii drăguți, alții rușinați, iar alții refuzau să fie consultați, argumentând ca nu sunt cobai, chiar dacă se aflau într-un spital universitar.
Stăteam în picioare ore în șir, căci din motive de igienă nu ne puteam așeza pe paturile bolnavilor. La semiologie, dacă întârziai un minut îți luai absență. La câteva întârzieri nu mai intrai în examen.
În camera de cămin aveam drept colege o studentă la farmacie și alta la stomatologie. Fiecare avea programul ei și încercam să nu ne deranjăm una pe alta. Noaptea învățăm la bucătărie, lângă coșul de gunoi. Aveam o măsuță mică, dar acolo trebuiau să stea și borcanele, farfuriile, cănile. Vorbim despre o bucătărie de 1/2 metri.
Absorbiți de Medicină
Îmi părea ca toată lumea e mai fericită decât noi. Noi, studenții la medicină, eram colegi de suferință. La ani distanță, când ne întâlnim, tot medicină discutăm. Ce cazuri am avut, cum le-am gestionat. De fiecare dată ajungem în punctul în care realizăm ca sunt și alte lucruri mai importante, și ne promitem ca data viitoare să vorbim despre altceva, mai personal.
Noaptea aveam impresia ca tot Bucureștiul doarme, în afară de studentul la medicină. Există în permanență un regret subconștient ca ne-am aruncat singuri în oala sub presiune. „Nu puteam să fac ASE-ul? De ce m-am băgat în asta? Oare cum mai ies de aici?” Ne trezim într-o stare depresivă în care ne gândim la viața. Ce e viața? Petreci majoritatea timpului învățând, dar oare când o să vezi “răsplata” pt toți anii ăștia? Eram invidioși pe femeia de serviciu, care mătura holul. Ea avea o viață după truda din prima parte a zilei.
„Cafelele și energizantele, prietenii care ne înțelegeau”
Colegii noștri de generală se căsătoreau, făceau copii, aveau casele lor. Noi, la 25, încă eram întreținuți de părinți mândri ca ai lor se fac doctori. Nu poți să te angajezi în timpul facultății, pt ca ar fi sinucidere. Ori lucrezi, ori înveți. Cafelele și energizantele erau prietenii noștri, printre puținii care ne înțelegeau și erau alături de noi.
„Hai că poți să iei și tu o pauză de la învățat” era o formulă frecvent auzită din partea colegilor de liceu (ca prieteni nu prea aveam), dar nu puteam să luăm pauză, pt ca la noi conta fiecare oră. Ca să fii safe la examen, trebuia să treci prin materie de vreo 3 ori. Ne făceam calcule și veneau vreo 30 de foi de citit pe oră. Foile erau întinse peste tot, iar noaptea visam numai mușchi si oase.
Unghiile erau roase din carne, părul prins in vârful capului, mâncarea și somnul mai puteau aștepta. Învățasem metode de supraviețuire cu puțin somn și puțină mâncare. Ziua examenului era pt noi cea mai grea, o angoasă greu de stăpânit. Unii renunțau, alții ajungeau în etapa de „fie ce-o fi”.
Dacă mergeai cu cearcăne însemna ca ai lăsat materia pe ultima sută de metri. Dacă erai prea odihnit înseamnă ca nu ești pregatit. Noi în facultate trebuie să învățăm și tehnici de gestionare a emoțiilor, ca să nu dai pe-afară de atâta sentiment de frustrare. Băieții se îmbrăcau la costum. Impresia contează. Nu te duci la examen ca pe stadion. Trebuie să fii calm, sigur pe tine, să nu te uiți urât, dar nici să zâmbești cu gura până la urechi. Fără să aibă acest scop, toate astea ne pregăteau pt ce aveam să devenim.
„We are the champions!”
Șase ani am petrecut așa. A urmat balul de absolvire, unde ne-au pus pe fundal „We are the champions”. Și știți ce e interesant? Toți simțeam ca e pemtru noi melodia asta. Că o meritam! Șase ani în care am luptat ca să fim ce vrem să fim.
Dupa balul in care ne-am simțit cu toții campioni a urmat examenul de admitere în rezidențiat. Au fost patru ore de examen în care trebuia sa colorezi cercurile corespunzătoare răspunsurilor corecte.
Candidații așezați la distanțe considerabile unii de alții, subiecte pe patru numere, astfel încât nimeni nu putea copia de la alt coleg. Am fost avertizați ca cercul trebuie să fie umplut corect, pt ca altfel nu se ia in considerare. Materia era din trei cărți groase, iar întrebările luate cu copy paste din ele. Ai fi zis că poți face un rezumat, dar dacă rezumatul tău nu cuprindea propoziția ce avea să fie la examen, degeaba înțelegeai medicină, ca nu puteai răspunde corect. Te mințeai că subliniezi cu markere ce era important și de fapt ajungeai să subliniezi tot.
Umilința de a te fi lăsat influențat de alții
Dupa examen am aflat notele, dar nu ne ajutau cu nimic, pentru că, peste alte câteva zile, urma repartizarea și în funcție de câte locuri și posturi punea statul la dispoziție, puteai să rămâi cu un mare nimic sau puteai lua ce îți dorești. Lumea venea cu sfaturi. Nu lua aia sau cealaltă, că o să muncești ca prostul pe bani puțini. O să ai gărzi, nu o să poți avea familie! Gândește-te la viitor!
Dar, după șase ani din viață în care ai mâncat sandwich lângă cadavru, ai învățat lângă coșul de gunoi și ți-ai făcut plinul de umilințe, nu prea îți vine să te lași influențat de alții. Vrei să faci ce simți și ce îți place, măcar decizia asta să fie la tine. Eu am luat pediatrie, pentru că am vrut complexitate. Acolo aveam toate patologiile, doar ca in corpuri mici.
Alții au luat ATI, o specialitate care se ia cu note mari. Acolo sunt riscuri mari, boli grave, oameni care urmează să moară și pentru care trebuie să te împaci cu ideea că nu mai poți face nimic. Nu oricine poate fi medic ATI.
Am făcut cinci ani de pediatrie. M-am mutat cu chirie plătită de părinți, pentru că salariul de medic rezident nu ajungea pentru chirie și întreținere. Trei ani am făcut gărzi neplătite. Nu mă plâng, pentru că statul român te face să crezi că, după 8 ani de studii, nu meriți să fii plătit pentru ceea ce faci în gărzi. Statul și pacienții te consideră în continuare un student bătrân de 30 de ani.
Am început să fac gărzi la privat și aveam sentimentul că eu nu merit 350 lei pentru 24 ore de gardă. Înseamnă vreo 14 lei pe oră, dar faptul ca eram valorificată, pentru mine era grandios.
Înapoi la dopurile din urechi
După încă trei ani de rezidențiat am început să mă simt medic adevărat. A urmat un alt examen greu, cel de medic specialist. Șase luni am citit, tocit și repetat teancul de cărți. Teoria se dorea a fi din cărțile vechi, iar la partea scrisă trebuia să fie scrii cu copy paste de acolo, însă partea practică, formată din trei probe în trei zile, necesită ultimele noutăți din materie.
Abia după examenul de specialitate am devenit medic 100%, care a putut să se întrețină fără ajutor. Iar după alți câțiva ani, a urmat examenul de primariat, pentru care am învățat, iar 2 luni, încuiată în bucătărie, ca să nu mă deranjeze proprii copii care tânjeau după prezența mamei lor și îmi băteau la ușă.
Am revenit, precum în studenție, la dopurile de urechi, dar de data asta nu mă feream de muzica din club, ci de plânsul propriilor copii. M-am autoîncurajat că sunt câteva luni de suferință pentru intreaga familie, iar apoi va fi bine. Dar medicina noastră întotdeauna lasă sechele și asupra apropiatilor, căci ei văd ce înseamnă statutul medicului în România, dar nici măcar ei nu ne pot înțelege precum colegii de suferință.
„Am fost prea lașă sau prea comodă să plec”
Au existat mereu oferte de plecare în străinătate, pe bani mai mulți, aparatură mai bună și poate oameni mai civilizați, dar am fost prea lașă sau prea comodă să o fac.
Am vrut să rămân aici, în mocirla medicală în care toată lumea se crede în măsură să comenteze, să emită păreri si să judece actul medical, ca și când ar avea în spate aceiași 20 de ani de medicină.
Ca și când ar ști cu toții dozele de Adrenalină, Noradrenalina, Digoxin, Furosemid și toate celelalte zeci de medicamente, adaptate în funcție de greutate, patologie, stadiu al bolii, așa cum sunt trecute în tabelele complexe din cărțile pe care trebuie să le memoram noi.
Am rămas aici, să contribui la sănătatea și bunăstarea oamenilor, pt ca apoi să mi se pună porecle precum „Doamna cu coasa”.