În primele trei articole am vorbit despre vulnerabilitatea personalului militar, despre cultura internă care descurajează contestarea și despre cadrul legal care, cel puțin teoretic, ar trebui să ofere protecție. Avem directive europene clare, legislație națională transpusă, obligații precise privind prevenția și investigarea riscurilor. Pe hârtie, sistemul este complet. Întrebarea este cine garantează că acest sistem funcționează efectiv atunci când apar disfuncții?
Statutul militar interzice sindicalizarea. Este o opțiune legislativă legată de disciplina și specificul profesiei militare care nu poate fi ignorată. Dar interdicția sindicalizării nu poate însemna absența totală a unui mecanism profesional de protecție.
Ierarhia militară se bazează pe o diferență clară de autoritate. Este o condiție a comenzii. Dar acolo unde nu există un mecanism de echilibru, diferența de autoritate poate transforma disciplina într-o zonă de risc instituțional.
Directiva 89/391/CEE stabilește obligația generală de protecție a lucrătorilor. Directivele 98/24/CE și 2004/37/CE impun măsuri clare privind expunerea la agenți chimici și cancerigeni. În România, acestea sunt transpuse prin Legea 319/2006 și HG 1425/2006. Textul legal nu exclude personalul militar, obligațiile fiind aceleași.
Controlul aplicării lor este, însă, în principal intern: inspecții, structuri disciplinare, lanț ierarhic. Toate necesare. Toate aparținând aceleiași arhitecturi instituționale. Experiența arată că, în lipsa unui filtru extern, aceste mecanisme pot deveni predominant formale, fără intervenții corective suficiente în cazul constatării unor disfuncții.
O armată modernă nu este slăbită de existența unui mecanism profesional de protecție ci dimpotrivă, este consolidată prin responsabilitate și transparență.
În mai multe state europene, unde disciplina militară este la fel de fermă ca în România, au fost create astfel de mecanisme fără a afecta lanțul de comandă.
Citește și:
Armata se înzestrează. De oamenii din sistemul de apărare cine are grijă? | OPINIE
Apărarea europeană și responsabilitatea față de personalul militar. De la retorică, la realitate | OPINIE
Legi avem, dar sunt ele aplicate de Armata României? | OPINIE
În Germania funcționează Deutscher BundeswehrVerband (Asociația Profesională a Militarilor Germani), o organizație profesională care reprezintă interesele militarilor fără a avea drept de grevă și fără a interveni în comandă. În paralel, există Wehrbeauftragter des Bundestages (Comisarul parlamentar pentru forțele armate), un comisar parlamentar independent care poate primi sesizări direct de la militari și care raportează anual Parlamentului. Disciplina armatei germane nu a fost afectată. Legitimitatea ei a fost consolidată.
În Spania, militarii nu au sindicate în sens clasic, dar pot constitui asociații profesionale precum Asociación Unificada de Militares Españoles (AUME – Asociația Unificată a Militarilor Spanioli, recunoscute legal și implicate în dialog instituțional.
În Irlanda funcționează Permanent Defence Force Other Ranks Representative Association (PDFORRA – organizația reprezentativă a subofițerilor, caporalilor și soldaților din Forțele de Apărare Irlandeze), structură reprezentativă afiliată european, fără drept de grevă, dar cu rol clar de protecție profesională.
La nivel european există EUROMIL, organizație care reunește asociații profesionale ale militarilor din state membre ale Uniunii Europene și promovează standarde comune privind drepturile acestora. EUROMIL nu este un instrument de contestare a autorității militare, ci o platformă de reprezentare și dialog privind protecția profesională a personalului militar.
România nu dispune în prezent de o structură profesională puternică, independentă și conectată la nivel european care să monitorizeze sistematic aplicarea standardelor privind protecția personalului militar.
O astfel de organizație nu ar însemna grevă, nu ar însemna negociere salarială, nu ar însemna interferență în comandă, ci existența unui mecanism de echilibru. Un cadru în care orice militar – indiferent de grad – să poată avea acces la expertiză independentă atunci când consideră că legea nu este aplicată uniform și să se poată apăra eficient în fața unor abuzuri, fie ele ierarhice, administrative sau de altă natură.
O eventuală afiliere la o structură europeană precum EUROMIL ar oferi expertiză și legitimitate suplimentară. Dar aceasta nu este singura soluție posibilă. România ar putea opta pentru instituirea unui Ombudsman militar independent, după modelul german, sau pentru o structură internă de conformitate cu atribuții reale și cu raportare publică.
Important nu este modelul ales. Important este ca mecanismul să fie funcțional, credibil și capabil să ofere protecție reală. Într-un sistem în care disciplina este esențială, protecția trebuie să fie la fel de solidă ca ierarhia. O armată modernă nu se teme de mecanisme de echilibru. Dimpotrivă, ele îi consolidează legitimitatea și încrederea internă.
Loialitatea și sacrificiul sunt valori fundamentale ale profesiei militare, Dar într-o armată europeană a secolului XXI, aceste valori trebuie să fie însoțite de o garanție la fel de fermă: dreptul fiecărui militar la protecție efectivă și la un mecanism real de apărare.
Atunci când disciplina nu este însoțită de protecție, tăcerea devine reflex, iar un sistem care se bazează pe tăcere nu este un sistem sigur.
