Cred că ritualul modelează trăirea. Pentru că trăirea e foarte personală, foarte subiectivă și… emoțională. Mai greu vizibilă, mai greu de pus laolaltă.
Prin ritual, reactualizăm momentele istorice, dar și încărcătura lor emoțională și spirituală, semnificațiile, mesajul transmis.
Reconstituim, zi de zi, prin viețile sfinților și prin momentele parcursului christic pe pământ, mesajul transmis nouă: să fim buni; să fim drepți; să fim curați; să ne purtăm bine; să avem inima ușoară, în pace, limpede și nealterată de ispitele materiale; să avem în vedere că suntem în trecere; să avem în vedere că sufletul e mai mult decât putem cuprinde, cu trupul sau cu mintea; că necuprinsul rămâne un mister; că între-noi rămâne un mister; că tot ce putem face este să ne bucurăm acum, de cele ce sunt și să ne amintim că dincolo de trupul acesta muritor, ceea ce trăim în noi și în alții, prin alții, cu alții, este ceea ce trece mai departe – calitatea trăirii noastre, calitatea vieții noastre este un posibil indicator și, îndrăznesc, predictor al calității vieții veșnice – în chinuiala trăirilor joase (iadul) sau în pacea trăirilor înalte (Raiul).
Ritualul, păstrat și transmis generație după generație, cât mai aproape de forma originară, este menit să fie forma care susține trăirea și împreună să formeze o armonie, o coerență, un tot unitar care are estetică, substanță, câmp energetic. Și trăim uneori, sper deseori, acest mod autentic, profund, de conectare, prin ritual, cu trăirea.
Ritualismul este o forțare a trăirii. Încercăm să suplinim trăirea puțină cu mai mult ritual – poate, poate, ‘om reuși să trăim ceva dacă facem ce zice ritualul. Și, cumva, parcă „dăm mai tare” ritualul. Un ton mai sus. Un accent prea mult.
Poate dacă fac toate regulile acelea, toate milimetrimele acelea, poate, poate așa mă apropii de ceea ce ar trebui să fie, să însemne trăirea aceasta despre care se vorbește atât de mult și pe care nu reușesc să o trăiesc deloc.
Măresc forma ca să nu se vadă că nu e fond. Copleșesc cu forma, ca să conving că acolo ar fi și fond. Pentru că sunt în judecată, sunt în minte (cu care avem, desigur, o relație ambivalentă de prietenie și dușmănie, ne ajută și ne înșală în aceeași măsură) și nu în inimă (care spune mereu, dar mereu adevărul), atunci nu pot urca pe scara inimii până la cerul de trăire, stau aici jos, în material, în rațional și raționalizare (explicații, judecăți, argumente, îndreptățire de sine, căutare de ieșire din vinovăție prin învinovățirea celorlalți), aglomerez și încarc spațiul (și fizic, dar și emoțional și spiritual) cu exces de ritual, cu trompeta asta care țipă în speranța deșartă că ar putea suna ca un chimval ce cheamă la sine…
Zilele astea a fost mult ritual. Și a fost și mult ritualism. Și așa e mereu. Și nu doar în religie. Și în societate. Fondul s-a consumat poate în trecut, în istorie, nu reușim să mai conectăm așa departe. Mult ceremonial ca să ne convingem că ar fi ceva autentic dedesubt. De multe ori nu e și noi toți știm asta. Și, ipocrit și lași, acceptăm asta.
În relația cu Dumnezeu, este, însă, foarte multă libertate de alegere. E foarte mult despre sine și despre alegerile personale – de trăire, de credință, de spațiu, de timp, de oameni.
Noi alegem în cât ritual sau ritualism ne investim trăirea, ruga, faptele, relațiile. Și noi alegem dacă hrănim sau nu formele mai mult decât fondul.
Și tot la noi rămâne să ne antrenăm ochiul și sufletul ca dincolo de aparențele ritualului să continuăm să vedem trăirea, profunzimea, mesajul, să continuăm să-l descifrăm, an de an, în noi semnificații, pe măsura înțelepciunii pe care o dobândim – prin zilele vieții, experiența, învățarea, relațiile și lecțiile învățate. Căci dacă la tinerețe este iertată neștiința, la zilele mijlocului vieții, ce scuze mai avem?
Lumină. Înviere. Renaștere.
