Pe 5 decembrie, cel mai scurt guvern din istoria celei de a Cincea Republici Franceze a pierdut încrederea Adunării Naționale, după ce moțiunea de cenzură a trecut.
După doar trei luni, premierul Michel Barnier, fostul negociator șef al Uniunii Europene cu Regatul Unit în speța Brexit, a fost nevoit să plece de la Matignon.
Presiunea este mare pe Emmanuel Macron, cel care se află acum într-o situație delicată. Vara trecută, a convocat alegeri legislative anticipate, după ce rezultatul de la europarlamentare arăta o cu totul altă imagine față de votul de la parlamentarele din urmă cu doi ani.
A fost un joc al președintelui destul de riscant. Acesta a mizat pe faptul că lumea se va speria de pericolul extremei drepte și vor face „baraj” împotriva acesteia. Strategia nu prea i-a ieșit însă, întrucât a dus la un parlamentat foarte fragmentat, în care și extrema stângă are o pondere importantă.
Sistemul de vot
Această compoziție „pestriță” a Parlamentului este rezultatul regulilor electorale din „Hexagon”. Sistemul folosit pentru Adunarea Națională este unul uninominal, majoritar, în două tururi.
Se aseamănă cu cel folosit la prezidențialele noastre. Franța metropolitană și teritoriile de peste mări (denumite DOM-TOM în franceză, de la Département d’outre-mer – Territoire d’outre-mer) sunt împărțite în 577 de circumscripții și se votează câte un reprezentant pentru fiecare.
Practic, la nivelul fiecărei circumscripții are loc o cursă. Dacă un candidat ia peste 50% din voturi în primul tur, acesta este ales. Altfel, avansează în al doilea tur oricare candidat a obținut sprijinul a peste 12,5% din totalul votanților.
Aici e diferența majoră față de alegerile prezidențiale de la noi, dar și de la ei, unde numai primii doi merg mai departe. Ei bine, la alegerile legislative franceze, nu este musai să fie doar două variante în runda a doua, pot fi și trei, chiar patru.
Anul acesta, a existat un număr record de triunghiulare (așa denumesc francezii cursele în care trei candidați întră în turul doi), dar și circumscripții cu patru competitori în cel de-al doilea tur. Inițial, trebuiau să fie 306 de triunghiulare și 5 curse cu patru candidați.
Cu toate acestea, au existat negocieri între tururi, urmate de mai multe desistări pentru maximizarea șanselor anumitor candidați. Astfel, au fost doar 89 cazuri de triunghiulare și doar 2 curse cu patru candidați.
Chiar și așa, a fost cel mai mare număr de circumscripții cu multiplii candidați în turul 2 din istoria recentă a Franței, după cum se vede în graficul de mai jos.
Numărul de curse cu multiplii candidați în turul doi la alegerile legislative din Franța, din 1988 încoace. Sursă: Wikipedia
Rezultatele parlamentarelor
După primul tur, partidul Rassemblement National, fostul Front Național, de extremă dreaptă (care s-ar traduce ad litteram tot Adunarea Națională, deși mai potrivită ar fi traducerea Uniunea Națională) a avut un scor istoric, luând peste o treime din votul popular și câștigând deja peste 38 de mandate.
În plus, formațiunea se clasase pe primul loc în jumătate din toate cursele. Aceștia veneau după victoria de la europarlamentare, unde luaseră peste 31% din vot și era clar că plecau ca favoriți să câștige și turul al doilea.
Date fiind împrejurările, coaliția centristă a președintelui Macron, care obținuse doar 21% din votul popular și alianța formațiunilor de stânga și extremă stânga, Nouveau Front Populaire (NFP), au negociat desistări reciproce, pentru a face „cordon sanitar” în jurul extremei drepte.
Practic, candidatul de pe locul doi din circumscripția respectivă, fie că era din tabăra Macron, fie de stânga, rămânea în cursă doar cu candidatul extremei drepte, astfel încât să nu se mai disipeze voturile împotriva acestuia în mai multe direcții.
Acestor două blocuri electorale li s-a alăturat și Partidul Republican în anumite circumscripții, care fusese principala formațiune de centru-dreapta de după cel de-Al Doilea Război Mondial în diversele sale forme de-a lungul timpului, cu toate că forța lor a scăzut considerabil în ultimii ani.
De altfel, chiar înaintea alegerilor, a avut loc o scindare a acestei formațiuni, liderul anunțând o alianță cu Rassemblement National (RN), contestată vehement însă de majoritatea activului de partid, care a dus la o situație neclară.
Au existat însă și circumscripții unde desistările reciproce nu au avut loc, fie din cauza refuzului centriștilor de a susține un candidat de extremă stângă, din formațiunea „La France Insoumise”, fie din refuzul competitorilor de stânga de a se retrage în favoarea candidatului republican, de centru-dreapta.
Tactica a produs într-adevăr efecte. De la ceea ce părea o victorie sigură, blocul naționalist a sfârșit pe locul al treilea, deși au avut 37% din votul popular în turul al doilea. Aceștia au luat 140 de mandate în total.
Aliații lui Macron, Blocul centrist, au luat un nesperat loc doi, cu 164 de mandate. Problema pentru președinte a fost că majoritatea a fost câștigată de stânga, respectiv de alianța Nouveau Front Populaire (NFP), cu 190 de mandate.
Atât Ensemble (coaliția formațiunilor apropriate șefului de la Élysée), cât și NFP au luat însă mai puține voturi decât RN, aproximativ câte un sfert fiecare. Dar, neexistând sistemul reprezentării proporționale, a contat doar cine câștiga în fiecare circumscripție. În cursele unde nu au avut loc retrageri tactice, RN a avut de câștig, votul negativ fiind „împrăștiat”. Fără ca Ensemble, NFP și republicanii să fii colaborat, cu siguranță naționaliștii ar fi avut majoritatea, câștigând și votul popular.
Marea provocare după aceste rezultate pentru Macron a fost alcătuirea unei majorități. În urma parlamentarelor din 2022, blocul prezidențial nu a obținut nici atunci majoritatea, dar se afla într-o poziție incomparabil mai bună, cu 245 de parlamentari, față de cei 164.
Pentru a ajunge la cei 289 parlamentari necesari pentru o majoritate, Ensemble negocia alianțe punctuale pe diverse proiecte legislative. De cele mai multe ori, se apela la republicani.
Imaginea politică a momentului
Compoziția actuală a Adunării Naționale. În dreapta, legenda cu culorile partidelor. Primele 4 sunt cele de la guvernare. Sursă: Wikipedia
Avem așadar o situație rară în politica din Franța, anume ca președintele să nu aibă majoritatea în ramura legislativă. S-a mai întâmplat la finalul anilor 90, începutul anilor 2000 ca președintele Jacques Chirac, de la partidul gaullist de centru-dreapta, să fie nevoit să coabiteze cu premierul Lionel Jospin și socialiștii.
Charles de Gaulle, Michel Debré și părinții Constituției de la 1958, cea care a dus la actuală formă a Franței, a Cincea Republică, au gândit în așa fel încât șeful statului să aibă cât mai multă putere.
Pentru aceasta, era nevoie și de o concordanță cu Legislativul. De aceea, alegerile parlamentare în Franța, de regulă, se țin în același an cu cele prezidențiale, imediat după ce este ales șeful statului.
Specialiștii spun că după tururile 1 și 2 de la prezidențiale, au loc tururile 3 și 4 la parlamentare, ca o continuare firească. Dat fiind avântul pe care îl ia președintele după victorie, formațiunea sa politică este deseori propulsată și ea ulterior spre victorie la parlamentare.
În plus, datorită sistemului de scrutin uninominal majoritar în fiecare circumscripție, evocat anterior, și nu de reprezentare proporțională cu votul popular la nivel național, partidul președintelui este avantajat.
Practic, poate câștiga majoritatea mandatelor, fără însă a avea 50% plus unul din voturi. Așadar, toată această arhitectură politică fost concepute tocmai pentru a nu exista o majoritate parlamentară de culoare politică diferită de cea a președintelui. Este chiar o cutumă a Constituției de la 1958.
Tocmai de aceea, actuala configurație este una atipică pentru Franța și mulți se întreabă dacă nu cumva a venit vremea pentru a Șasea Republică, adică implicit și o nouă constituție. Pentru context, configurația din 2022, de care v-am vorbit anterior, era considerată deja una excepțională, președintele neavând majoritatea. Dar, ce să mai spunem de cea de anul acesta, când Ensemble de abia a luat 27% din mandate.
Articolul 12 din Constituția Franței îi oferă președintelui posibilitatea de a convoca alegeri parlamentare anticipate (deși legiuitorii noștri s-au inspirat de secole de la francezi, președintele român are mai puțină putere în politica internă decât președintele francez).
Macron nu avea nevoie să convoace aceste alegeri, dar a făcut-o dintr-un calcul cinic, sub pretextul că voința poporului nu se mai regăsea în configurația parlamentară de la momentul respectiv. Spera de fapt că se va speria lumea de o posibilă majoritate a extremei drepte și partidul său va avea de câștigat, posibil chiar să redobândească majoritatea.
Ei bine, doar și-a complicat viața. Conform aceluiași articol, trebuie să aștepte minim un an până să mai poată declara din nou alegeri legislative, ceea ce înseamnă că până în vară, Adunarea Națională rămâne cu aceeași compoziție.
Care sunt, însă, vectorii de putere în caest moment?
Blocul centrist, aliații lui Macron
Numele acestei coaliții este Ensemble, adică împreună. Principala formațiune a acestui grup este Renaissance, creată de actualul președinte cu un an înainte să candideze pentru cea mai înaltă funcție în stat, în 2016.
Fostul premier, Gabriel Attal, este și el membru al grupării, alături de alte nume importante din ultimii ani, precum Stéphane Séjourné (fostul lider al grupului europarlamentar Renew Europe), Bruno Le Maire (fost ministru de finanțe), sau Élisabeth Borne (fost premier).
În total, 95 de parlamentari aparțin acestui partid. Ei sunt cei mai apropiați de Emmanuel Macron dintre toate partidele. Este un o entitate relativ nouă, pentru scena politica franceză. Foarte interesant este combinația de foști apartenenți ai Partidului Socialist, dar și mulți foști gaulliști, de asemenea. Aspectul acesta reflectă diversele încercări de-a lungul anilor de-ale lui Macron, de a „racola” aripile centriste ale celor două mari partide tradiționale.
O altă formațiune care a aderat la blocul centrist este MoDem, prescurtare de la Mouvement Democratique. Dacă Renaissance este acuma cea mai mare grupare de centru, MoDem a fost originalul partid centrist.
Fondat în 2007 de François Bayrou, noul prim-ministru, MoDem este continuatorul fostului UDF (Union pour la démocratie française), de care a aparținut și fostul președinte Valéry Giscard d’Estaing.
Bayrou era „pe cai mari” în 2007, după ce a luat locul trei la alegerile prezidențiale, cu peste 18%. Profitând de valul de popularitate, acesta a încercat să care avântul și în parlamentarele subsecvente în 2007, inclusiv prin acest „rebranding”, dar nu a avut succes, pierzând chiar 26 de fotolii în Adunarea Națională. Alianța cu Macron a venit firesc pentru Bayrou, care marșa pe același culoar politic cu acesta.
Fricțiuni au mai existat, spre exemplu în alcătuirea listelor parlamentare în 2017, când actualul premier i-a reproșat lui Macron că a „reciclat” prea mulți foști socialiști. Cu toate acestea, a rămas într-o relație de colaborare cu președintele, iar acum a fost răsplătit cu fotoliul de la Palatul Matignon. Este, totodată, și o încercare de a lui Macron de a coagula formațiunile moderate, de pe ambele laturi ale eșichierului politic, printr-o figură care să nu fie percepută nici de dreapta, nici de stânga, anume cineva care să poată uni.
Nu în ultimul rând, din alianța Ensemble face parte și partidul Horizons. Acesta a fost fondat de Édouard Philippe, primul premier al „erei Macron”, funcție pe care a ocupat-o între 2017 și 2020, actualulmente primar al orașului Le Havre. Acesta a fost membru al Partidului Republican până să ajungă la Palatul Matignon (apropo de tendința lui Macron de a „pescui” politicieni de la partidele tradiționale), dar a devenit între timp un aliat de nădejde al șefului de la Élysée.
Atât Horizons, cât și MoDem au fiecare o pondere un număr ceva mai redus de parlamentari, în jur de 35 fiecare, față de cei 90+ ai Renaissance. Cu toate acestea, dacă Bayrou a fost nominalizat prim-ministru, Philippe ar putea fi următorul candidat prezidențial al alianței Ensemble în 2027.
Acesta și-a anunțat deja candidatura anul acesta în septembrie, deși a fost criticat pentru că „timing-ul” ar fi neadecvat. La ora actuală, Philippe este cel mai bine poziționat în sondaje de a-l bate pe candidatul RN, fie că e vorba de Marine Le Pen sau Jordan Bardella.
Macron și cu cei de la Renaissance pare că îl pregătesc pe Gabriel Attal drept succesor prezidențial, numai că Philippe a rămas relativ popular la nivel național după ce a fost premier. În orice caz, este în mod constant prezentat cu 4, chiar 5 procente mai bine clasat decât Attal, în măsurătorile ipotetice. Cu o eventuală influență sporită atât a lui Bayrou, cât și a lui Philippe, va fi interesant de văzut pe viitor și cum se vor tranșa viitoarele liste și împărțiri de funcții în rândul Ensemble.
Dreapta Republicană, într-o luptă existențială
Partidul Republican este cunoscut și ca dreapta republicană. Chiar dacă și-a tot schimbat numele pe parcursul deceniilor, există o continuitate ideologică a formațiunii. Fie că vorbim de Rassemblement du peuple français în anii 40-50, Union pour la nouvelle république în anii 60, Union des démocrats pour la République în anii 70, Rassemblement pour la République din anii 80 și 90, Union pour la mouvement populaire dintre 2002 și 2015, sau Les Republicains (LR) după aceea, este în esență aceeași mișcare.
Principalul partid de centru-dreapta din Franța a fost descris printr-un termen general: Gaullist. Cuvântul vine de la generalul Charles de Gaulle, cel despre care am amintit mai devreme în analiză că a contribuit la actuala constituție și formă de organizare statală, a Cincea Republică.
El este însă apreciat de o bună parte a francezilor din mai multe motive, nu doar acesta. A fost liderul din exil al „Franței Libere” în cel de-al doilea război mondial, iar ulterior a fost primul conducător al țării după eliberare, aducând democrația din nou în „Hexagon” după ocupația nazistă.
Ulterior, a devenit și prim-ministru, și apoi președinte. În fine, moștenirea sa este una foarte importantă, tocmai de aceea atâtea formațiuni franțuzești de dreapta de-a lungul timpul și-au pretins descendența din spiritul gaullist.
Formațiunile de centru-dreapta au fost o forță timp de decenii în această țară. Cu toate acestea, în 2017, a fost prima dată după 36 de ani când gaulliștii nu au avut candidat în turul doi. Atunci, fostul premier republican, François Fillon, a terminat pe 3 în turul 1, la un procent în spatele lui Marine Le Pen. În parlamentarele subsecvente, republicanii au luat locul doi, dar au pierdut peste 90 de mandate în Adunarea Națională.
În urma victoriei sale din 2017, Emmanuel Macron a dus o strategie de „racolare” a mai multor nume grele din tabăra gaullistă. De altfel, primii doi premieri din timpul președinției sale, Édouard Philippe și Jean Castex se încadrează în această categorie, plus mulți alți miniștri.
Tactica lui Macron a dat roade, a reușit să „transfere” în acest fel inclusiv votanți gaulliști, care l-au ajutat să câștige și în 2022 ambele seturi de alegeri. Pentru republicani însă a fost o lovitură puternică. Deși rămân puternici la nivelul aleșilor locali (primării, președinți de regiuni) și astfel sunt principalul partid în Senat (membrii camerei superioare sunt aleși indirect, de un colegiul electoral al aleșilor locali), în Adunarea Națională au ajuns să fie al cincilea partid ca număr de delegați, cu doar 47. Iar la prezidențialele din 2022, candidata lor nu a luat nici 5%, pragul necesar pentru acoperirea cheltuielilor de campanie de către stat.
Odată cu acapararea centrului de către Macron, inclusiv prin cooptarea moderaților din cele două mari partide tradiționale, socialiștii și republicanii, a fost potențată creșterea extremelor, în dauna formațiunilor istorice. S-a văzut clar prima dată în 2022, atât la prezidențiale cât și la parlamentare, iar acum din nou anul acesta. Electoratul mai radical de dreapta, dar și cu cel de stânga, s-au reorientat către blocul electoral pe care îl considerau mai aproape de credințele lor.
O parte dintre votanții care, în mod istoric votau cu republicanii, văzând că partidul lor a scăzut și rămâne fără putere, s-au reorientat mai degrabă spre RN decât spre Ensemble. Așadar, aceasta a fost o discuție constantă în rândul conducerii partidului de dreapta: în ce măsură pivotează înspre Macron și blocul centrist, respectiv extrema dreaptă și Le Pen, pentru a opri „hemoragia” din propriul bazin electoral.
De altfel, avem chiar exemplul de la alegerile din vară, când președintele partidului Éric Ciotti, a luat decizia de a se alia cu extrema dreaptă. Încă de dinainte să devină liderul formațiunii, Ciotti era cunoscut pentru pozițiile sale mai radicale, în comparație cu alți foști lideri ai formațiunii. Cu toate acestea, decizia sa de a face echipă cu RN (se pare că i s-a promis funcția de ministru al Apărării în schimbul parteneriatului) a fost o undă de șoc. Deși o parte din colegii de partid și din candidați l-au urmat, marea majoritate a partidului a condamnat ferm gestul. O deputată republicană a zis despre el că „în 1940, știm că nu ar fi trecut Canalul Mânecii” fiind asemănat Mareșalului Pétain și guvernului de la Vichy, regim care a colaborat cu Germania nazistă.
Republicanii se trag din Charles de Gaulle, liderul din exil al francezilor între 1940 și 1944. RN a fost fondat de Jean-Marie Le Pen (tatăl lui Marine) în 1972, care l-a criticat pe de Gaulle de mai multe ori, în timp ce i-a luat apărarea lui Pétain, ca să nu mai spunem că i-a primit în partid pe mai mulți colaboraționiști ai nemților din cel de-Al Doilea Război Mondial.
A existat un proces la Conseil d’État, instanța cea mai înaltă pe contencios administrativ din Franța, pe seama destituirii lui Ciotti din funcția de președinte al partidului, decizie luată în unanimitate de Biroul Politic al partidului. Majoritatea candidaților republicani s-au opus mișcării acestuia și au apărut pe buletinele de vot cu LR (Les Republicaines, denumirea partidului) în dreptul numelui lor.
„Ciottiști” au apărut pe buletinele drept candidați ai „alianței LR-RN”. Au existat chiar circumscripții unde au fost candidați din ambele tabere, concurând unul împotriva celuilalt. În cele din urmă, Ciotii și cu aiații săi au părăsit partidul după alegeri, dar abia în septembrie.
La ora actuală, dintre formațiunile din afara alianței Ensemble, republicanii sunt cei mai apropiați de președintele Macron. În 2022, deși nu au intrat la guvernare cu blocul prezidențial, aceștia au ajutat guvernul minoritar să treacă legi, plus că sprijinul lor asigura „imunitate” față de orice moțiune de cenzură.
Apoi, în 2024, republicanii au foști ajutați de Ensemble în mai multe circumscripții, unde alianța centristă nu a avut candidat, tocmai pentru a nu scădea șansele concurentului de centru-dreapta.
Ulterior, după alegeri, gaulliștii au ajuns la guvernare alături gruparea lui Macron, dând chiar premierul, pe Michel Barnier. Aceștia pare că vor intra și în guvernul lui Bayrou, dorind să aibă asigurarea din partea acestuia că vor păstra ministere cheie și în mandatul său, precum Internele sau Agricultura, dar și continuarea proiectelor vechiului guvern.
Strategia actualei conduceri, cu Laurent Wauqiez în frunte, pare menită a capta cât mai mulți votanți „macroniști” nemulțumiți de președinte, inclusiv de a recâștiga foști alegători republicani care au mers pe mâna alianței Ensemble în ultimii ani.
Noul Front Popular (NFP), alianța Stângii
Dat fiind scorul istoric al RN la europarlamentarele din vară, după ce președintele Macron a anunțat alegeri anticipate, stânga a decis să se coalizeze pentru a-și maximiza șansele. Numele a fost ales în mod intenționat, fiind o referință la Frontul Popular din anii 30, care a fost tot o alianță între partidele de stânga și extremă stânga, ce a câștigat alegerile pe fondul temerii față de extrema dreaptă.
Stânga a încercat să replice fenomenul și a reușit într-o oarecare măsură, devenind alianța cu cele mai multe mandate câștigate: 190. Dar, totuși, nu au obținut majoritatea în camera inferioară, spre deosebire de înaintașii lor din perioada interbelică.
Alianța este compusă din patru partide. Cel mai mare dintre ele, considerat și cel mai radical, este La France Insoumise (LFI), care s-ar traduce Franța nesupusă. Mai fac parte din blocul electoral Partidul Socialist (PS), care i-a dat inclusiv pe foștii președinți François Hollande și François Mitterand, dar și Ecologiștii, sau Partidul Comunist, care culmea nu este considerat a fi cel mai radical din NFP.
Cele patru formațiuni au făcut o alianță și în 2022 la parlamentare, care s-a numit NUPES. Atunci au terminat pe locul 2, marea lor performanță fiind de a împiedica majoritatea absolută a Ensemble.
Cu timpul, au existat disensiuni însă între partide și alianța de atunci s-a rupt, mai ales pe fondul conflictului din Fâșia Gaza, cu LFI având o poziție fermă în favoarea palestinienilor, în timp ce socialiști au fost de partea Israelului, respectând linia istorică a partidului.
Așa cum spuneam, scorul bun al RN și posibilitatea ca extrema dreaptă să ajungă la guvernare le-au adus pe cele patru partide împreună, numai că distribuția candidaților a fost diferită de data aceasta.
Față de 2022, LFI nu mai era clar forța principala. La europarlamentare, socialiștii au terminat pe 3, la sub un procent de partidul lui Macron, în timp ce LFI pe 4, la patru puncte in spatele PS. Deși departe de a redeveni forța de odinioară, pentru socialiști a fost totuși cea mai bună prestație de după plecarea lui Hollande de la Élysée. Astfel, ei au reușit să obțină o pondere mai mare din mandate la negocieri, în detrimentul LFI, în comparație cu acum doi ani.
Cea mai de seamă figură a NFP este Jean-Luc Mélenchon (foto), cel care a și candidat la prezidențiale la ultimele trei alegeri. În 2022, a luat 22% și a terminat pe trei, fiind la doar un procent de a ajunge în turul 2. LFI a fost înființat tot de acesta, în 2016. Partidul a crescut în popularitate și importanță, alături de liderul său.
ANALIZĂ REALIZATĂ ÎN COLABORARE CU INTERNATIONAL AFFAIRS ROMANIA
Dacă inițial era considerat a fi un partid secundar, de extremă stânga, cu un bazin electoral limitat la marxiști, minorități și tineri, cu timpul a devenit principala formațiune a stângii. Și în actuala configurație parlamentară, este cea mai mare formațiune din NFP cu 71 de reprezentanți. Aceștia au profitat de crizele declanșate de Macron pe parcursul celor două mandate și au reușit să se pună în antiteză cu președintele, câștigând sprijin astfel. Cu toate acestea, atât în 2017 cât și în 2022, Mélenchon și-a îndemnat susținătorii să nu voteze cu Marine Le Pen în turul 2.
Reforma pensiilor din timpul celui de-al doilea mandat al lui Macron, care prevede inclusiv creșterea vârstei de pensionare treptat de la 62 de ani la 65 a fost un moment de cotitură pentru președinte, popularitate sa nerevenindu-și niciodată cu adevărat. Opoziția a câștigat capital de încredere, inclusiv LFI.
Partidul Socialist a avut enorm de suferit de suferit de pe urma mandatului lui François Hollande. Acesta a fost atât de nepopular, încât nici nu a mai candidat pentru un al doilea mandat. S-a pus apoi desigur problema unui succesor de-al său, care oricum pleca la drum cu un handicap greu de recuperat.
După ce a fost consilier al lui Hollande și apoi ministru al Economiei în guvernul socialist timp de doi ani, Emmanuel Macron și-a declarat în 2016 dorința de a candida la prezidențiale. Acesta și-a format propriul partid, En Marche, devenit Renaissaince între timp.
Macron a fost rugat de socialiști să candideze din partea lor, mai ales că fusese membru al partidului și ministru în guvernul lor. Dar, a refuzat, mergând pe drumul său. Acesta a intuit bine că devenise o „povară” să reprezinți acel partid, iar electoratul de centru-stânga era dornic de o schimbare. Astfel, acel „rebranding” al său, inclusiv prin noul partid, a funcționat perfect și l-a propulsat la Palatul Élysée.
În schimb, Benoît Hamon, candidatul socialist, nu a luat atunci nici 7%, iar partidul s-a prăbușit la parlamentarele ulterioare, pierzând aproape 300 de mandate. Deși, la fel ca republicanii, au rămas puternici la nivel local și implicit și în Senat, a fost un drum lung până a redeveni cât de cât o forță.
De-a lungul anilor, Macron a „virat” din ce în ce mai mult spre dreapta, pentru a lua cât mai mult din electoratul republicanilor, ceea ce a și reușit. Dar, au existat mulți votanți de centru stânga care nu se regăseau în noile politici „macroniste”, dar nici în extremismul LFI. Astfel, ei au revenit la partidul lor de odinioară, PS. În prezent, formațiunea are 66 de aleși, aproape cât LFI și are un cuvânt greu de spus în NFP.
Pentru Macron, miza după alegeri a fost de a-i rupe atât pe PS, cât și pe ecologiști și pe comuniști, de LFI și cel puțin de a avea sprijinul acestor trei grupări, dacă nu chiar să se alăture guvernării. În vară, nu a reușit să „spargă” frontul popular. Cele patru formațiuni au rămas unite, după ce Macron le-a refuzat propunerea de premier, Lucie Castets. În ultimele două săptămâni, atât socialiștii, cât și verzi (cu 38 de aleși), dar și comuniștii (17 aleși) au fost chemați la consultări la Élysée.
Macron dorea să încropească un guvern de uniune națională, fără formațiunile extremiste însă, anume LFI și RN. Tocmai de aceea a și fost nominalizat Bayrou și nu o altă figură asociată dreptei, cum a fost Barnier, pentru a atrage „stânga republicană” (termen folosit în Franța pentru formațiunile de centru-stânga, care susțin valorile celei de a Cincea Republici) alături de ei.
Matematic, deși s-a apropiat mult de Partidul Republican, pentru a avea majoritate, parlamentarii acestuia nu sunt suficienți. Așadar, are nevoie și de sprijinul formațiunilor de centru-stânga. Asta desigur, pentru a evita iar situația de a fi la „cheremul” extremei drepte, așa cum a fost guvernul Barnier. Mai exact, Macron a făcut o alianță de conjunctură cu Le Pen, care consta în faptul că RN nu va vota moțiunile de cenzură împotriva lor, în schimbul sprijinului guvernului pentru mai multe politici agreate, inclusiv în domeniul migrației.
Până la urmă, așa cum era de așteptat, alianța de conjunctură nu a durat mult. Articolul 12 din constituție nu îi dă voie lui Macron să mai ceară organizarea unor noi alegeri parlamentare anticipate în termen de un an de la precedentele. Așa că, până în vară, are nevoie de soluții. De aceea apelează la socialiști, fostul său partid din tinerețe, care, pe moment, pare că refuză oferta. Olivier Faure, liderul formațiuni a declarat că formațiunea sa este mai aproape de a vota moțiunea de cenzură, decât de a sprijini guvernul Ensemble. Dacă PS nu va acorda sprijinul, e puțin probabil că Verzii o vor face, care sunt cei mai apropiați ideologic de socialiști, iar comuniștii cu atât mai puțin.
Extrema dreaptă franceză, în cel mai bun moment de după WWII
Rassemblement National a fost fondat în 1972 de către Jean-Marie Le Pen, sub numele de Front National, pe care l-a avut timp de decenii. Acesta a fost una a fost liderul formațiunii de la momentul înființării până în 2011, timp în care a candidat de mai multe ori la prezidențiale. În 2002, a reușit chiar să intre în turul al doilea, ceea ce a fost un mare șoc, dar gaullistul Jacques Chirac l-a învins clar, cu o marjă de 65 de procente.
În 2011, fiica sa a preluat conducerea partidului și astfel începea ascensiunea partidului. În 2012, Marine Le Pen a luat locul trei prezidențiale, cu 17%, dar în 2014, partidul câștiga europarlamentarele, fiind primul triumf al formațiunii la nivel național.
În 2017, Le Pen reușea să intre în turul al doilea la prezidențiale, dar aceasta pierdea clar în fața lui Macron. În 2019, RN câștiga iar alegerile europarlamentare, e drept la o diferență de nici măcar 1% în fața Ensemble. Formațiunea a tot continuat să crească, iar în 2022, Le Pen a intrat iar în turul doi la prezidențiale, unde și-a îmbunătățit scorul cu 8 procente față de 2017, dar tot a fost învinsă de Macron.
Ulterior, partidul a luat un scor istoric le alegerile parlamentare și a reușit să obțină 89 de mandate. Doar în 1986 mai obținuseră 35 de mandate, când Mitterand a orchestrat o schimbare a sistemului de vot, astfel încât să fie utilizată reprezentarea proporțională. Dar altfel, când s-a votat într-un scrutin uninominal, majoritar din două tururi, actualul sistem, niciodată nu obținuseră mai mult de 8 mandate. Apoi, în 2024, a fost victoria la europarlamentare și prestația de la parlamentare, despre care am vorbit.
RN este cel mai mare partid din Adunarea Națională, cu 124 de reprezentanți. Dar, la nivel de alianță, sunt doar al treilea bloc ca mărime, cu 140 de aleși în total (mandatele suplimentare sunt cei 16 foști republicani, aliați ai lui Éric Ciotti, despre care am vorbit la secțiunea despre LR).
Pentru Marine Le Pen, cea mai mare provocare a fost de „curățare” a imaginii partidului. Jean-Marie , tatăl ei, era notoriu pentru diverse afirmații controversate, în care contesta Holocaustul, spre exemplu. Acesta a ajuns să fie exclus de fiica lui în 2015, tocmai ca parte a procesului de „dedemonizare” a partidului.
În 2017, în urma eșecului de la prezidențiale, Marine Le Pen a hotărât să schimbe numele formațiunii, tocmai din dorința de a se desprinde de trecut și să fie un moment de „resetare”. „Rebrandingul” pare că a funcționat, dar chiar și așa, trecutul nu poate fi șters cu buretele. Există în continuare o stigmatizare a formațiunii, care este acuzată de xenofobie și extremism.
Totodată, Marine Le Pen este văzută drept unul dintre politicienii occidentali cei mai apropiați de Kremlin, aceasta având în trecut cont la o bancă rusească, iar partidul a și primit sprijin financiar din Rusia. Macron, de altfel, a și spus că rușii sunt cei care îi „achită ei notele de plată”.
Așa cum spuneam, în urma primului tur de la parlamentarele din vară, Ensemble, NFP și chiar LR au făcut alianțe în diverse circumscripții, cu excepții însă, pentru a „face cordon” sanitar în jurul RN. După alegeri, Macron a sperat să spargă NFP, ceea ce nu a reușit și a refuzat propunerea alianței de stânga de premier, sau să guverneze alături de ei, mai exact cu LFI. În acest fel, pentru ca noul guvern al său, format din Ensemble și LR, să poată supraviețui, Macron a apelat la RN, pentru o alianță de conjunctură.
Nu numai că a fost neașteptat, dar a fost revoltător pentru mulți, dat fiind că la parlamentare a marșat pe ideea de a „face front comun” împotriva extremei drepte. Până la urmă, a fost o chestiune paradoxală pentru că însăși povestea carierei sale prezidențiale era că a obținut ambele mandate pe baza faptului că el era candidatul din turul 2 anti extrema dreapta, atât în 2017, cât și în 2022.
Alianța aceasta n-a avut viață lungă, însă. După ce RN a votat moțiunea contra premierului Barnier, Le Pen a zis că „Macron este terminat”. Chiar dacă Jordan Bardella, liderul de doar 29 de ani al RN (funcție preluată în 2021, din dorința inclusiv a lui Le Pen de a întineri partidul și de a „peria” imaginea RN) a spus că nu îi cere demisia președintelui, declarația lui Le Pen cam lasă de înțeles fix opusului.
Articolul 68 din Constituția reglementează procedura legislativului de a demite președintele. Aceasta este una foarte complicată și este nevoie de majorități calificate în ambele camere ale Parlamentului, ceea nu e cazul pentru opoziție în acest moment.
Așadar, singura variantă realistă ca Macron să-și piardă funcția este ca el să își dea demisia, ceea ce el a spus că nu o va face, deși pierde din ce în ce mai mult sprijin popular pe zi ce trece. Pentru Marine Le Pen, amenințările la adresa lui Macron vin în contextul unei anchete penale, care s-ar putea finaliza cu o condamnare a acesteia la închisoare, în primăvară, pentru spălare de bani.
Așadar, este în tot interesul ei să forțeze eventuale noi alegeri prezidențiale, pentru a avea o nouă șansă de a ajunge la Élysée înainte de o eventuală condamnare. Sau, aceste atacuri ale ei la adresa lui Macron ar putea fi o formă de intimidare a autorităților, ea știind că stă cel mai bine în sondaje de când e pe scena politică, pentru a nu fi condamnată. Oricum, ea nu poate decât să pună presiuni la nivel declarativ, întrucât o eventuală procedură de suspendare a lui Macron, n-ar avea sorți de izbândă.
Deficitul bugetar și finanțele țării, mărul discordiei
Tot tumultul din ”Hexagon” din ultimele săptămâni a început în urma neînțelegerilor legate de Legea bugetului pe anul viitor. În acest moment, Franța nu are un buget pentru următorul an, iar deficitul bugetar a trecut de 6%. Fără o nouă lege pentru 2025, achitarea cheltuielile sociale este incertă, că să nu mai zicem că nu se va aplica o indexare a salariilor și pensiilor. Macron speră de altfel ca tocmai această situație urgentă să fie cheia ieșirii din această situație și guvernul său să obțină astfel îngăduirea rivalilor.
Oricum, este greu de spus dacă Bayrou va rezista mai mult decât Barnier. Este posibil ca până în vară, să mai vedem încă o moțiune de cenzură. Macron va avea posibilitatea după luna iunie să ceară din nou alegeri anticipate, dar la câtă incertitudine este, nu e nicio garanție că o eventuală nouă configurație parlamentară ar fi semnificativ mai diferită.
Tocmai pe fondul incertitudinii și crizelor economice și sociale din ultimii ani au reușit formațiuni ca LFI și RN să capete și mai multă amploare.
