Capturarea de către SUA a lui Nicolas Maduro a reactivat, în spațiul public mioritic, una din temele favorite de propagandă a fostei Securități: în decembrie 1989, la Malta, similar cu Yalta, americanii au abandonat România în brațele sovieticilor, în schimbul Americii de Sud. Similitudinile dintre cazul Maduro și cel al dictatorului panamez Manuel Noriega, săltat de americani în 1990, tot într-o zi de 3 ianuarie, au alimentat această falsă ipoteză istorică.
„Să ne mai amintim că, în perioada 1989-1990, pe baza înțelegerii lor de la Malta, cele două mari puteri au acceptat tacit (sau nu) ca Statele Unite să se ocupe de criza din Panama si de zona Americii de sud, iar Uniunea sovietică de crizele din Europa de Est. Sigur, dupa căderea lui Gorbaciov si destramarea Uniunii sovietice, lucrurile s-au mai schimbat.
Intervenția SUA în Venezuela face parte oare dintr-o nouă înțelegere de acest tip între Statele Unite și Rusia? Cumva, pe această bază, și-au „nuanțat” Statele Unite, în ultimele luni, poziția față de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei? Sigur că ne interesează să înțelegem lucrurile astea pentru a nu mai fi, din nou, obiectul unor tranzacții asemănătoare cu cele de pe șervetelul lui Churchill”, scrie fostul premier Adrian Năstase pe blogul său, folosind toate ingredientele propagandei anti-occidentale și anti-americane vânturate în spațiul românesc. Este evident că Adrian Năstase nu crede și astăzi că americanii, nu propriile sale fapte de corupție, l-au băgat la pușcărie.
Există în rândul „istoricilor” autohtoni, școliți la cursurile scurte despre Revoluție ale fostei Securități, tentația persistentă de a explica anul 1989 printr-o conspirație între SUA și defuncta URSS: „Voi, americanii, luați Panama și America Latină, noi, rușii, ne ocupăm din Europa de Est”. O poveste seducătoare, cu vinovați clari, suficient de conspiraționistă pentru a fi crezută. Singura ei problemă este că nu este adevărată.
În 1989, la Malta, George Bush Sr. și Mihail Gorbaciov nu au semnat nimic. Nu există niciun document, nici în arhivele americane și nici în cele rusești, care să confirme vreun fel de troc clasic de tip Război Rece. Nu pentru că cei doi liderii ar fi fost mai morali decât predecesorii lor, ci pentru că raportul de putere nu mai permitea un troc. Uniunea Sovietică nu mai era un jucător capabil să negocieze sfere de influență; era un imperiu în retragere accelerată, care încerca să evite o implozie violentă.
URSS nu a fost în situația de a accepta Panama. Nu avea ce să facă în privința Panama. La fel cum nu a „cedat” Europa de Est, pentru că nu mai avea control asupra ei. În unele țări, Armata Roșie era încă acolo, dar voința politică, legitimitatea ideologică și resursele economice dispăruseră.
De ce pare totuși că a existat o înțelegere la Malta? Pentru că ambele părți au practicat un lucru rar în istoria relațiilor dintre marile puteri: autocontrolul. Statele Unite nu au exploatat militar colapsul URSS. Uniunea Sovietică nu a escaladat intervențiile americane în emisfera vestică. În decembrie 1989 nu a fost vorba de o „împărțire a lumii”, ci de teama comună de haos generalizat.
Aceasta este chestiunea esențială pe care mistificatorii istoriei noastre îl ocultează: 1989 nu a fost un moment de gestionare a succesului uneia dintre tabere, ci un moment de management al tranziției. Washingtonul a înțeles că un colaps violent al URSS ar fi fost mai periculos decât supraviețuirea ei temporară. Moscova a înțeles că forța brută în Europa de Est ar fi accelerat dezastrul intern. Din această convergență de temeri s-a născut stabilitatea relativă a momentului.
Malta a fost o inacțiune strategică, nu un pact. Cine o transformă retroactiv într-o Yaltă mascată nu face istorie, ci propagandă în sprijinul Rusiei, Chinei și a celorlalți care vor ca România să deraieze de pe traiectoria occidentală.
