Schimbare tectonică în politica externă globală. Statele Unite devin un jucător activ în regiune prin medierea acordului de pace dintre vechii dușmani, Armenia și Azerbaidjan. Prin acordul încheiat, cele două țări, nu numai că își stabilizează granițele și relația bilaterală, dar devin tot mai apropiate de Occident în detrimentul unor „brokeri” tradiționali din regiune, precum Rusia și Iran. Pentru americani, concesionarea Coridorului Zangezur de la Armenia vine și cu beneficii comerciale.
Conflictul militar dintre Armenia și Azerbaidjan s-a încheiat oficial după mai mult de trei decenii de lupte. A izbucnit inițial în 1988, pe fondul prăbușirii treptate a Uniunii Sovietice. Atunci, majoritatea armeană din regiunea autonomă Nagorno-Karabah, aflată sub stăpânirea Republicii Sovietice Socialiste Azere, a organizat un referendum pentru a se alătura Republicii Sovietice Socialiste Armene.
Mișcarea a determinat o serie de evenimente reprobabile, precum pogromuri și alte acte de violență, atât din partea azerilor contra armenilor, dar și viceversa. Toate acestea se întâmplau în timp ce puterea de la Moscova avea de gestionat multiple crize, precum schimbările de regim în țările Pactului de la Varșovia, secesiunea diverselor republici socialiste sau tentativa de lovitură de stat a comuniștilor radicali din 1991, alături de venirea la putere a lui Boris Elțîn.
Pe fondul acestor multiple crize, rușii au rămas pasivi față de Nagorno-Karabah, în contextul în care aveau probleme aveau probleme de rezolvat în propriile lor republici caucaziene, precum preluarea puterii în Cecenia de Djohar Dudaev sau conflictul interetnic dintre inguși și oseți.
După mai mulți ani de lupte de gherilă, în 1992, a început un război convențional între Armenia și Azerbaidjan pentru asupra stăpânirii regiunii Nagorno-Karabah, câștigat de armeni în 1994. Aceștia au acaparat controlul nu doar asupra regiunii în sine, ci și a zonei înconjurătoare, stăpânind de facto o bucată considerabilă a teritoriului azer recunoscut internațional.
Au urmat mai multe schimburi de focuri între armatele celor două, cel mai notabil fiind conflictul de patru zile din 2016. Cu toate acestea, în septembrie 2020, Azerbaidjan a lansat o contraofensivă de succes, reușind să recucerească majoritatea teritoriului.
Armenii au primit lovitura decisivă în 2023, atunci când armata azeră a lansat atacul decisiv prin care au recucerit în întregime Nagorno-Karabah, iar trupele rusești nu au intervenit, deși în teorie ar fi trebuit să mențină pacea.
Hartă a regiunii și a zonei de graniță dintre Armenia și Azerbaidjan. Sursa: The Economist
Schimbare de dinamică
Odată cu recucerirea în 2023 a regiunii disputate de către Azerbaidjan, peste 100.000 de armeni și-au părăsit casele pentru a fugi din calea forțelor de la Baku și a eventualelor persecuții, în ciuda apelurilor făcute de președintele Ilham Aliyev ca ei să rămână.
Regiunea s-a „pustiit” la propriu, imaginile de la acea vreme cu fuga armenilor făcând ocolul planetei. Statul azer s-a apucat să reconstruiască orașele din regiune, cu scopul de a fi repopulate la un moment dat, mai ales de către azerii care au fost nevoiți să fugă din calea armenilor în anii 90.
Pentru familia Aliyev, aflată la putere încă din 1993, câștigarea războiului a fost o realizare istorică. Apetitul azerilor nu părea însă să fie satisfăcut doar cu Nagorno-Karabah. Alimentați de euforia populației, aceștia amenințau cu ocuparea Coridorului Zangezur (linia roșie de pe harta de mai sus), pentru a putea avea face legătură terestră cu enclava Nakhcivan, care fusese supusă în trecut blocadelor de către armeni.
De cealaltă parte, la Erevan, înfrângerea a produs reverberații majore. Dezamăgit că țara sa a fost abandonată de ruși, prim-ministrul Nikol Pașinian a reorientat politica externă către Vest.
Armenia și-a suspendat participarea în CSTO (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă), entitatea gândită de Rusia ca o contrapondere la NATO. Totodată, Erevan-ul a căutat o apropiere tot mai mare de Uniunea Europeană și Statele Unite.
Exercițiile militare comune cu armata americană au devenit tot mai dese. Totodată, s-au făcut pași concreți pentru cooptarea în UE. În 2024, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care statua că Armenia poată să aplice pentru a deveni țară candidată. Ulterior, în 2025, parlamentul de la Erevan a consfințit prin lege dezideratul integrării în Uniune.
Câștiguri comerciale pentru SUA
Încă din luna martie, reprezentanți ai Azerbaidjanului și Armeniei au anunțat că cele două țări au ajuns la un acord de pace. Tratatul a fost semnat însă abia zilele trecute, la Casa Albă, în prezența președintelui Donald Trump.
Așadar, ambițiile azere de a ocupa militar Coridorul Zangezur nu au devenit o realitate. În schimb, la Washington, prin semnarea tratatului, s-a creat „Trump Route for International Peace and Prosperity” (TRIPP), de-a lungul fâșiei respective.
Mai exact, Coridul Zangezur va rămâne teritoriu al Armeniei, dar bucata de pământ va fi concesionată Statelor Unite, care va subconcesiona către consorții de investiții pe o perioadă de 99 de ani. Acolo, firmele din SUA vor investi și vor dezvolta infrastructura electrică, feroviară, rutieră, vor monta conducte de gaze și petrol și vor instala fibră optică.
Zona va deveni un coridor comercial de importanță majoră, făcând legătura între Europa și Azerbaidjan, al șaselea exportator de gaze naturale către UE. Totodată, Turcia, marele aliat al guvernului de la Baku, va avea „cale liberă” către Marea Caspică, odată ce își va putea lega infrastructura de Azerbaidjanul continental (prin enclava Nakhcivan și Coridul Zangezur).
Un ghimpe în coasta Iranului
Dincolo de sporirea semnificativă a influenței americane în Armenia, Azerbaidjan și spațiul caucazian în general, miza Statelor Unite a fost de a le a da o lovitură atât iranienilor, cât și rușilor, doi dintre brokeri tradiționale de putere în regiune.
Reacțiile nu au întârziat să apară. Ali Akbar Velayati, consilier al Ayatollahului, a criticat acordul și a precizat că „Trump crede că zona caucaziană e un teren imobiliar care poate fi concesionat timp de 99 de ani”.
Acesta a spus că intenția este de a tăia legăturile terestre dintre Rusia și Iran. Comerțul rutier și feroviar dintre cele două țări se face prin Armenia, chiar pe la Coridorul Zangezur, pe acolo fiind distanța cea mai scurtă, respectiv pentru a evita Azerbaidjan, rival geopolitic al Iranului. În nord-estul Republicii Islamiste există undeva între 10 și 23 de milioane de etnici azeri, de care guvernul de la Teheran se teme că pot fi folosiți de Baku pentru a destabiliza.
Din partea Ministerului de Externe rus, mesajul pe fond a fost unul asemănător, anume că Occidentul depune eforturi pentru a lovi legătura dintre Iran și Rusia. Nu este clar încă dacă cele două țări vor avea un răspuns comun.
Momentan, consilierul Ayatollahului a precizat că Iranul va acționa cu, sau fără Rusia, și va apela la alianța și parteneriatul cu Armenia. Erevanul și Teheranul au dezvoltat relații bilaterale foarte bune, tocmai datorită inamicului comun, Azerbaidjan.
Acum însă, odată cu normalizarea relațiilor cu Azerbaidjan și având în vedere interesul comun ca TRIPP să funcționeze, este foarte probabil ca relația Armeniei cu Iranul să aibă de suferit.
Totodată, un alt rival istoric al Armeniei, Turcia, dă semne tot mai clare de deschidere la cooperare, pe același fond al normalizării relației cu Azerbaidjanul. Contribuția Ankarei, prin sprijin diplomatic și militar, a fost esențială pentru victoria azeră în Nagorno-Karabah.
În ceea ce privește garanțiile de securitate, administrația Trump a mers pe aceeași logică cu care a abordat și negocierile cu Ucraina: nu există garanții concrete de securitate. Cu toate acestea, Casa Albă dă de înțeles că SUA își va apăra investițiile strategice de peste hotare, cum ar fi TRIPP.
Marele avantaj al Statelor Unite este faptul că Rusia nu are o graniță comună cu Armenia, pentru a amenința în mod direct. Ar fi nevoie fie de o operațiune, aeropurtată, de bombardamente aeriene, sau de o invazie terestră prin Georgia și Azerbaidjan, ceea ce probabil ar duce și la un răspuns militar al Turciei.
Numai Iranul ar putea lansa o invazie terestră directă în Armenia. Cu toate acestea, după ce Trump a hotărât să bombardeze această țara în urmă cu câteva săptămâni, iranienii probabil că nu vor apela în viitorul imediat la un astfel de demers, întrucât Administrația Prezidențială și-a demonstrat disponibilitatea de a acționa contra lor, inclusiv militar.
