„Promitem forțe pe care nu le avem, pentru a impune un armistițiu care nu există, în cadrul unui plan care încă nu a fost elaborat, aprobat de o superputere care nu mai este aliata noastră, pentru a descuraja un adversar care are o voință mult mai puternică decât a noastră. În afară de asta, apărarea Marii Britanii este în stare excelentă”, scrie jurnalistul Edward Lucas, în „The Times”.
„Acesta este rezultatul declarației comune din această săptămână a Marii Britanii, Franței și altor țări care lansează o forță multinațională care se presupune că va fi desfășurată în Ucraina după încetarea focului. Aceasta a venit în momentul în care Donald Trump și-a reiterat dorința de a cuceri Groenlanda de la Danemarca, cu forța dacă este necesar. Ordinea mondială se topește mai repede decât gheața arctică, iar conducătorii noștri încă nu și-au dat seama de acest lucru.
Pe cine crede Sir Keir Starmer că păcălește? Ucraina este de două ori și jumătate mai mare decât vechea Germanie de Vest, unde, în timpul Războiului Rece, Marea Britanie avea 50.000 de soldați, alături de 300.000 de americani și 200.000 de francezi, toți susținuți de rezerve ample și putere aeriană, precum și de armata Germaniei de Vest. Chiar și asta părea insuficient în fața puterii Pactului de la Varșovia: ar fi trebuit să recurgem la arme nucleare în câteva zile de la izbucnirea unui război real.
Acum, armata britanică are, în cel mai bun caz, 25.000 de soldați capabili de luptă – pentru a face totul. Ne străduim să menținem chiar și 1.000 dintre ei dislocați într-o zonă de alertă în Estonia. Nu avem aproape niciun sistem de apărare aeriană pentru ei sau pentru frontul intern. Rezervele noastre de muniție și piese de schimb (informație strict secretă: căutați pe Google) s-ar epuiza în câteva zile de la izbucnirea unui război real. Forțele noastre armate golite de conținut nu dispun de mijloace de sprijin: transportul plictisitor, dar costisitor, ingineria, întreținerea, construcțiile și alte capacități necesare pentru a menține eficacitatea unei forțe dislocate. Aliații noștri din NATO sunt exasperați de tergiversările noastre, mai ales când acestea sunt însoțite de declarații grandioase.
Și dacă reușim să adunăm o forță eterogenă pentru a petrece câteva luni în Ucraina, care sunt regulile de angajare? Ce se întâmplă dacă o dronă rusă lovește trupele noastre? Câți trebuie să omoare sau să rănească înainte să ripostăm? Dacă da, împotriva cui și cu ce? Ce se întâmplă dacă ucrainenii ripostează împotriva unui raid rus? Ne alăturăm lor? Ce se întâmplă dacă Rusia organizează o provocare (cum ar fi atacul fals asupra palatului lui Vladimir Putin) și apoi ripostează? Nimic din toate acestea nu este clar. Ne aruncăm ceea ce a mai rămas din credibilitatea noastră într-un foc de tabără și îi dăm lui Putin chibriturile.
Ceea ce ar putea funcționa este o mică forță anglo-franceză susținută de o garanție de securitate convingătoare din partea SUA. Aceasta a fost abordarea pe care am adoptat-o în Berlinul de Vest, un bastion al libertății occidentale, imposibil de apărat din punct de vedere militar, dar vital din punct de vedere simbolic, situat în inima Germaniei de Est comuniste. Dar acest lucru a funcționat deoarece președinții americani, de la JFK la Ronald Reagan, au clarificat că orice atac sovietic asupra fostei capitale germane ar declanșa un război. Cel mai mare atu al NATO în confruntarea cu forțele militar superioare ale Pactului de la Varșovia nu a fost puterea sa militară, ci credibilitatea sa.
Acum, aceasta lipsește. Deși doi trimiși ai SUA au fost prezenți la lansarea declarației comune la Paris, ei au vorbit doar despre „protocoale de securitate” vagi. Nu există niciun semn că SUA ar exercita presiuni asupra lui Putin pentru a accepta acordul de încetare a focului propus (și încă vag), cu atât mai puțin să-și asume vreun risc în ceea ce privește aplicarea acestuia.
Sub Trump, SUA au devenit un prădător, nu un aliat. Presiunea exercitată asupra Danemarcei în legătură cu Groenlanda este semnalul de alarmă pentru NATO: pentru șoimii de la Casa Albă, renunțarea la aliații europeni și la complicațiile asociate este un bonus, nu un minus. Fără creierul SUA în planificare și informații, fără mușchi (stocuri și facilitatori) și fără voința politică de a lupta, NATO este o cochilie goală, ca satele pe care prințul Potemkin le-a ridicat pentru a o impresiona pe Ecaterina cea Mare. În această lume în care puterea este dreptate, Trump și Putin joacă după aceleași reguli. Nu se vor opri până când cineva nu îi va opri. Amândoi au nevoie de trofee în străinătate pentru a distrage atenția opiniei publice de la eșecurile lor interne.
Aliații europeni ai NATO vor protesta, dar niciunul nu este în prezent capabil să descurajeze Rusia sau SUA.
Putin este dispus să-și asume riscuri și să acționeze, în timp ce noi ezităm și ne prefacem. O coaliție europeană unită și încrezătoare ar putea duce o luptă politică eficientă în interiorul Rusiei, lucrând la fracturile economice, sociale și geografice. În schimb, Putin este cel care joacă „divide și cucerește” cu noi. El este dispus să-și asume riscuri. Noi nu suntem. El este dispus să impună sacrificii poporului său. Noi nu suntem. El acționează. Noi ezităm și ne prefacem. Așa cum subliniază Julian Lindley-French de la Alpen Group, o rețea de personalități importante din domeniul securității, „Până când Marea Britanie, Franța și Germania nu vor începe să investească în mod corespunzător în puterea militară reală, în loc să discute despre aceasta, teatrul absurdului care a fost și este apărarea europeană va continua”.
Scenele finale ale acestei drame se apropie cu pași rapizi. Dar ele vor fi sumbre și umilitoare, nu absurde.”
