Aveți vreodată sentimentul că cei mici nu prea îi ascultă pe cei mari? Dar senzația că nu prididesc în a-i copia pe adulții din preajma?
Ei sunt ca o oglindă, reflectă tot ce spunem și tot ce facem. În felul lor, firește – dar felul lor reproduce uneori cu exactitate modul nostru de a face și spune lucrurile.
E demult știut că mimetismul este principalul instrument de învățare al copiilor și ei nu îl vor abandona în favoarea celorlalte metode de învățare, decât atunci când își va pierde din productivitate.
Când încercăm să îi învățam pe copii noi ne folosim de cuvinte și acțiuni ilustrative și avem senzația că momentul lor de învățare e la fel de intens ca momentul nostru de ,,dascăli”. Or ei învață intens, mult și în afara momentelor noastre de siguranță, de control. Prezentul lor este un continuum neîntrerupt de învățare: culeg experiență după experiență, conținuturi, emoții, limbaje, exprimări, deprinderi. Să fii copil nu înseamnă nicidecum că înțelegi mai puțin – informații există peste tot și copiii se lasă modelați de contactul permanent cu ceea ce e în jur. Tot ceea ce îi înconjoară li se adresează.
Cum învață copiii buna purtare și respectul? Ca pe o altă limbă maternă! Mimetic, cu pași mici, încercând să o ,,vorbească”. Cum o predau părinții? În primul rând prin mimetism. Unul activ, garnisit din belșug cu atenție și dialog de consolidare.
Critica, prelegerile îndelungi, strigătele, amenințările, ironia nu sunt instrumente de educat comportamentul, doar conținuturi de comportament preluate de la adult la copil în mod mimetic. Ele deconectează copilul de sine și de părinte. Atât despre ele. Ele nu reprezintă structura de care are nevoie copilul pentru a deprinde bune maniere și respect profund. Și funcționează doar atâta vreme cât noi suntem ,,mai mari” decât ei! Dar ei cresc…
Exista pe piață o doză de lipsa de respect – în circulație din cauza faptului că noi, adulții de acum, am înmagazinat-o și o ducem cu noi, o controlăm, totuși în criză o dăm mai departe. Un exemplu bun este ,,criza în trafic”, când avem copilul pe bancheta din spate. Un alt exemplu este momentul în care conștientizăm că replica pe care tocmai am rostit-o este cea care venea de la mama/tata și ne displăcea cel mai tare în copilărie, și pe care am jurat să nu o folosim.
Ideea e că nu ne putem lupta în ce privește buna purtare și respectul decât cu noi înșine. Și asta e important, deoarece nu putem controla sau elimina toate celelalte surse din care copiii pot învață altceva decât ne dorim. Oricât am vrea. Este vorba de modelarea unei conștiințe respectuoase, nu doar a unui comportament exterior care să fie conform normelor.
Nu ne putem aștepta ca ei, copiii, să înțeleagă ,,teoria” și să o aplice câtă vreme aici este vorba despre atitudine, formată prin influență. Noi le influențăm lumea lor și la un moment dat ei o influențează pe a noastră. Despre respect și formarea lui este vorba în ambele sensuri. Ei tratează lumea unitar, așa cum au învățat de la noi, lumea.
Un reper? La maturitate ne dorim să fim tratați cu deferență și înțelegere, prețuim un ton cald, cuvinte bine cumpănite, atitudini frumoase în situații dificile. O soluție? Dialogul asertiv. ,,Sunt supărat. Nu mă așteptam să văd la tine acest comportament”, spus cu un ton ferm elimina ideea că nu ne respectăm. Să ironizam și să umilim sau să ne strigăm furia induce un exemplu de lipsă de respect.
Ce învață copiii prin mimetism, nu învață din prima, dar, de învățat, învață sigur. Salutați-l, mulțumiți-i, cereți-vă scuze. O vă face și el. Nu din prima. Dar nu vă pierdeți răbdarea. Avem ani la dispoziție să fim părinți respectuoși.
Trebuie doar să provocam și să așteptam ecoul!
E greu de crezut?
Pentru inspirație: Pam Leo, www.connectionparenting.com
================
Mai multe articole din Educație:
Lavinia Stan, coach de parenting: „Uneori încurajarea vine prea târziu!”
Există trăsături de caracter negative? Despre minciuna și încăpățânarea copiilor
================
