Nordul extrem al planetei a căpătat o importanță din ce în ce mai pronunțată în ultimii ani.
Istoric, aceasta a fost una din zonele cele mai inaccesibile și greu de traversat. Drept dovadă, abia în secolul XX au reușit exploratorii să ajungă la Polul Nord (există o întreagă controversă, dacă într-adevăr americanii Matthew Henson și Robert Peary au fost primii, în 1909, existând dubii dacă chiar au atins borna, sau dacă norvegianul Roald Amundsen a fost primul, cel care sigur a ajuns la acel punct în 1926).
Atât Marco Rubio, viitorul Secretar de Stat, cât și Donald Trump, prin insistența sa de a prelua controlul asupra insulei Groenlanda, au punctat cât de relevantă a devenit geopolitica Arcticii. Rubio a declarat la audierile din Congres că Arctica este una dintre regiunile planetei care vor fi cele mai importante în următorii 50-100 de ani, dacă nu chiar cea mai importantă. Există câteva motive pentru care această zonă a devenit un punct critic.
Noi rute comerciale
Cele două principale căi de navigație din Arctică, „Pasajul de Nord-Vest” de-a lungul coastei nordice a Canadei și Alaskăi, respectiv „Calea Maritimă de Nord”, de-a lungul nordului Rusiei. Sursa: AICI
Ca un efect al încălzirii globale, gheața din Oceanul Arctic se topește într-un ritm accelerat. Conform oamenilor de știință, în ultimele decenii, temperatura de la Cercul Polar a crescut în medie de patru ori mai mult decât pe restul planetei.
Deja, în următorii ani, până în 2030, specialiștii se așteaptă să experimentăm prima zi din istorie fără gheață în Oceanul Arctic. Mai mult, până în 2050, diverse estimări făcute de cercetători pretind că vom avea prima vară întreagă fără gheață în apele arctice. Drept consecință, asta are potențialul de a revoluționa cu adevărat comerțul global.
Există două trasee în Arctica, care vor deveni mult mai fiabile pentru ca vapoarele să ajungă din Atlantic în Pacific și viceversa. Unul dintre ele este Pasajul de Nord-Vest, prin Arhipelagul Arctic Canadian.
Celălalt este Calea Maritimă Nordică, sau cum era cunoscută în trecut, Pasajul de Nord-Est, de-a lungul țărmului rusesc. Pentru un vapor care pleacă din Europa de Vest către Asia de Est, călătoria ar fi cu 5000 de kilometri mai scurtă decât dacă ar lua-o prin Canalul Suez. Mai exact, vorbim de un traseu redus cu aproximativ o treime.
Cum „coloana vertebrală” a economiei moderne este comerțul de pe mare, implicațiile noilor rute ar avea un impact major. Atât de importante vor deveni aceste pasaje de navigație, încât a ajuns să li se spună „drumul de mătase al Arcticii”.
În mod istoric, navigația în Cercul Polar Arctic a fost extrem de complicată, din cauza gheții și a vremii extrem de neprietenoase. Tot Roald Amundsen a fost primul care a navigat Pasajul de Nord-Vest, din 1903 până în 1906, durând atât de mult tocmai din cauza dificultăților despre care vorbeam, stratul de gheață fiind mult mai gros la vremea aceea.
Pasajul de Nord-Est a fost prima dată navigat cu succes de Adolf Erik Nordenskiöld și echipajul suedez de pe nava „Vega”, în anii 1878- 1880. Călătoria a durat atâta fiindcă expediționarii au rămas împotmoliți în gheață timp de 11 luni. Cu toate acestea, acesta a fost totodată primul voiaj care a făcut înconjurul Eurasiei.
Resurse naturale
Zona nordului extrem este plină de bogații ale pământului, care erau foarte greu de exploatat, din cauza condițiilor neprielnice. Odată cu încălzirea climei și efectele aferente, va exista un adevărat „boom” în a extrage resursele zonei.
Vorbim despre aur, nichel, cupru, diamante sau platină, dar și peste 90 de miliarde de barili de petrol și în jur 30% din cuantumul de gaze naturale nedescoperit încă pe pământ, conform Serviciului de prospectare geologică al Statelor Unite. Potrivit unor estimări, se crede că petrolul și gazele naturale de acolo valorează peste 35 de trilioane de dolari.
În afară de toate acestea, mai există și alte resurse importante, abundente în nordul extrem al Terrei. Spre exemplu, fosfatul, bauxită, minereuri de fier, sau zinc. Există mine importante de fier în Nunavut, teritoriu al Canadei, dar și în Groenlanda.
Tot în Groenlanda s-ar afla 10% din apa potabilă a planetei (iată încă un motiv pentru care noua administrație din SUA insistă pentru a prelua controlul insulei). Nu în ultimul rând, pescarii ar avea și ei mult de câștigat de pe urma schimbării climei în Arctică, întrucât zona ar deveni mult mai accesibilă pentru ei.
Arctica, marele pariu al Rusiei
Aproape un sfert din teritoriul acestei țări se află la nord de Cercul Polar Arctic și are un țărm de peste 24 de mii de kilometri în această zonă. 53% din coasta Arcticii este stăpânită de ruși, fiind statul care controlează cel mai mult teritoriu în zonă.
Inevitabil, aceștia cred că au un „as în mânecă” pe care vor să îl fructifice. Rușii au fost primii care să facă o prioritate din această regiune și s-au concentrat pe a domina acest spațiu. În 2008, Dmitri Medvedev, care era președintele țării la acel moment, a declarat că principala țintă a Rusiei este să transforme Arctica în principala sursă de energie în secolului XXI. Ca parte a procesului, Kremlinul a început să redeschidă baze militare polare închise după Războiul rece. Așadar, pentru o țară care nu s-a lecuit niciodată de obsesiile sale imperialiste și expansioniste, era o oportunitate importantă de a-și recâștiga poziția pe scena internațională, pierdută odată cu căderea URSS.
ANALIZĂ INTERNAȚIONAL AFFAIRS ROMANIA
Faptul că ei s-au mișcat primii le-a permis acestora să proiecteze imaginea de forță militară în regiune, existând mai mulți specialiști militari care cred că în acest moment, țările NATO ar avea nevoie de 10 ani pentru a-i prinde din urmă pe ruși în nordul extrem. Estimări de genul acesta se bazează pe numărul mai mare de unități militare, dar și de spărgătoare de gheața ale rușilor.
Conform unui studiu al Atlantic Council din vara lui 2024, rușii au cu o treime mai multe avanposturi în Arctica decât toate celelalte șapte țări din regiune la un loc, acestea din urmă fiind toate membre NATO. Printre bazele rusești se numără și „Trifoiul arctic”, anume cazemata Nagurskoie, de pe insula Alexandra. Aceasta este un adevărat „centru de comandă”, fiind totodată cea mai nordică bază a Armatei ruse și un „ghimpe” în coasta Norvegiei, dată fiind apropierea de Insulele Svalbard, teritoriu ce aparține de regatul nordic. O altă astfel de unitate cu importanță strategică semnificativă este baza aeriană de la Anadir, din orientul îndepărtat al Rusiei. Această se află la 500 de kilometri de pământ american și este deseori folosită de aviația rusească pentru a șicana spațiul aerian al „yankeilor”.
Un alt barometru important, pe care rușii îl folosesc să proiecteze imaginea de putere Arctică este flota lor de spărgătoare de gheață. În concret, aceștia ar avea peste 40 de astfel de nave, dintre care cel puțin șapte care funcționează cu propulsie nucleară. Avantajul la acestea este că pot funcționa non-stop timp de 5, până la 7 ani, în funcție de estimările oamenilor de știință, fără a fi nevoite să realimenteze în tot acest timp.
Mai exact, Marina rusă este singura în prezent cu astfel de spărgătoare de gheață. Conform datelor publice, acesta este un alt capitol unde, cel puțin numeric, au un avantaj față de aliații NATO. Se pare că SUA ar avea 12 astfel de nave, numai că 9 din acestea sunt folosite în regiunea Marilor Lacuri, deci nu în Arctica. Canada ar avea 20, iar Finlanda – 11.
De menționat că 80% din spărgătoarele de gheață ale lumii sunt proiectate în Finlanda, iar 60% sunt produse acolo. Așadar, prin alăturarea Finlandei la NATO, Occidentul speră să recupereze ecartul față de ruși, planul fiind ca, până în 2030, SUA, Canada și Finlanda să construiască 90 astfel de nave. Și rușii plănuiesc să își extindă flota. Chinezii contează și ei în ecuația aceasta, având 5 spărgătoare. Mai sunt și alte țări cu genul acesta de nave, care însă sunt folosite în principal în scopuri de cercetare.
Unul din scopurile acestei acumulări de forțe a Rusiei este de a proteja capacitățile sale de a exploata resursele energetice. În 2020, Moscova a anunțat un plan de investiții, în valoare de 300 de miliarde de dolari, pentru a-și dezvolta infrastructura din Arctica. Printre proiectele vizate, există porturi, centrale electrice (termocentrale), aeroporturi, conducte de gaze și chiar localități noi construite. Acestea vor fi cu precădere în cele trei peninsule din nordul țării, unde se află majoritatea resurselor energetice, anume Yamal, Gydan și Taimîr. Deja pe acestea se află în desfășurare mai multe proiecte importante, care alimentează visteria Kremlinului.
Proiectele de exploatare a resurselor energetice din nordul Rusiei. Cele trei peninsule unde se situează grosul acestor depozite de bogății: În portocaliu, peninsula Yamal; în verde, peninsula Gydan; în albastru, peninsula Taimîr. În dreapta jos, legendă cu stadiul proiectelor. Sursa: AICI
Pe Peninsula Taimîr se află proiectul „Vostok Oil”, cu investiții estimate de 150 de miliarde de dolari. Până în acest moment, este considerat a fi cel mai costisitor proiect din industria petrolieră mondială. Specialiștii consideră că se vor putea extrage 2 milioane de barili pe zi. Rosneft, firma care derulează proiectul pretinde că va crește PIB-ul țării cu 2%, după ce va fi gata.
În punctul galben de pe hartă, aferent „Vostok Oil”, se află terminalul de produse petroliere lichide, din Golful Enisei, pe unde ar urma să fie exportată materia. Din acesta fac parte și aeroporturi noi, sau termocentrale. Încă din 2024, trebuia ca petrolul să înceapă să fie exportat, dar au apărut întârzieri în urma sancțiunilor impuse Rusiei, care au rezultat în retragerea a două firme străine care se angajaseră să investească.
În ceea ce privește gazul natural lichefiat (GNL), există deja pe Peninsula Yamal un terminal operațional (punctul verde pe hartă). Valoarea investiției este estimată la 27 de miliarde dolari, devenind operațională în 2017. S-au folosit inclusiv depozite criogenice speciale, care să poată menține gazul la temperaturi de sub -5 grade Celsius pe o perioadă de 50 de ani. Se pare că, doar în 2024, rușii au exportat GNL în valoare de peste 4 miliarde de dolari doar din acest terminal.
Văzând succesul avut cu această inițiativă, Kremlinul a primit un imbold să continue dezvoltarea altor terminale în regiune. Așadar, a apărut proiectul „Arctic LNG 2”, pe Peninsula Gydan, unul din cele două puncte galbene de pe harta de mai sus.
Construcția a început în 2019, costurile fiind estimate a fi la 21 de miliarde de dolari. Și în cazul acestui proiect, sancțiunile au dat roade, rușii fiind nevoiți să reducă dimensiunile terminalului din cauza dificultății de a face rost de materialele necesare.
Se pare că Moscova a decis în schimb să-și redirecționeze atenția spre terminalul de GNL din Murmansk, pe Peninsula Kola, lângă granița cu Finlanda. Acolo, aprovizionarea este mult mai ușoară, iar apa mării este totodată mai caldă.
În plus, mai există un litigiu între Rusia, Canada și Danemarca privind controlul asupra unei anumite zone a Arcticii. Mai exact, cele trei se bat pentru a putea exploata economic aceea regiune, dincolo zonele exclusive ale fiecărei țări.
Rusia a plantat un steag al său pe fundul mării, în 2007, chiar la Polul Nord. Simbolistica gestului este cât se poate de clară. Comisia de la ONU pentru stabilirea limitelor platformelor continentale este cea care are jurisdicție în acest caz. În 2023, aceasta a validat majoritatea datelor prezentate de Rusia privind revendicările sale teritoriale, de-a lungul Dorsalei Lomonosov. A fost o victorie juridică importantă pentru ruși, dar nu este încă una finală.
Comisia respectivă încă se pronunța asupra pretențiilor danezilor și canadienilor, urmând ca abia după aceea să pronunțe o hotărâre finală. Vorbim de peste 1,7 kilometri pătrați de ocean și subsol al acestuia, miza este foarte mare.
Americanii se mobilizează
Am menționat despre planul câtorva din țările arctice NATO de a-și crește flota în următorii ani, pentru a avea o prezență mai sporită în regiune. Din declarațiile și atitudinea noii administrații americane, este clar că sunt conștienți de rolul din ce în ce mai important pe care îl va juca această zonă. Esența strategiei SUA este Groenlanda, însuși Don Jr., fiul președintelui Trump, mergând pe insulă să negocieze.
Dacă Groenlanda, actualmente teritoriu autonom al Danemarcei, ar deveni teritoriu al Americii, evident se schimbă ecuația. Pentru strategii americani, miza este dublă. Pe de o parte, accesul la toate acele miliarde de tone de petrol care zac acolo, respectiv trilioanele de metri cubi de gaze naturale. Pe de altă parte, obiectivul ca ele să nu ajungă pe mâna rușilor. Spre deosebire de cele trei țări care se judecă în prezent, SUA nu a semnat Convenția ONU privind dreptul mării, care le oferă țărilor semnatare posibilitatea de a revendica platforme continentale dincolo de limita de 200 de mile nautice. Cu privire la această speță, aspectul respectiv poate schimba datele problemei.
O altă latură a interesului american pentru Groenlanda este faptul că cel mai scurt traseu aerian dinspre coasta de est a SUA către Rusia europeană și viceversa este pe deasupra insulei. Chiar dacă Statele Unite au dreptul să folosească în prezent baza Pittufik, foarte importantă datorită radarelor antibalistice care pot semnala orice rachetă care ar fi trasă spre continentul nord-american. De altfel, o bună parte din arsenalul nuclear al Rusiei se află pe Peninsula Kola, în provincia Murmansk, în nordul-vestul țării, fiind puse acolo ostentativ pentru a fi cât mai aproape de America de Nord.
Senatorul Dan Sullivan, din Alaska, de altfel singurul stat american în zona Arctică, a declarat că Trump este dornic să dea un ordin executiv prin care să se poată exploata resursele naturale de terenurile aflate în proprietate publică în Alaska.
În mod istoric, administrațiile republicane au fost favorabile extracției zăcămintelor de bogății, folosind chiar sloganul „Drill, baby, drill” (îndemn folosit în 2008 de un viceguvernator republican de Maryland pentru a încuraja forajele). Democrații, fiind partidul cu apetențe ecologiste, nu au văzut cu ochi buni exploatările din Alaska, fiind mai preocupați de conservarea naturii (aceasta fiind una din ultimele zone din SUA rămase sălbatică), respectiv utilizarea tehnologilor mai puțin dăunătoare, precum eolienele sau panourile solare, pentru a produce energie.
Acum, cu republicanii la putere și președintele declarând în campania electorală că susține exploatările, foarte probabil vor porni în curând. Serviciului de prospectare geologică al Statelor Unite consideră că, în respectivă zonă, se află undeva între 4 și 12 miliarde de barili de petrol, alături de multe alte resurse, precum metale rare, păduri, gaze, pești și altă faună.
Zona din Alaska pomenită anterior, în galben și verde. Sursa AICI
Țările Nordice, bastion NATO
După februarie 2022, când Rusia a invadat Ucraina, atât Finlanda, cât și Suedia, și-au adaptat postura în privința alianțelor militare. Aceasta a fost o schimbare majoră pentru cele două state, obișnuite cu neutralitatea militară timp de decenii. Suedia își însușise politica respectivă după războaiele napoleoniene în urmă cu mai bine de două secole, în 1812. Iar Finlanda a devenit neutră în urma celui de-Al Doilea Război Mondial. Atacul Rusiei din 2022 a șocat întreaga lume, inclusiv aceste două state cu o politică de nealiniere atât de puternic înrădăcinată, care nu a mai contat însă. Guvernele de la Stockholm și Helsinki au luat împreună decizia de a se alătura Alianței Nord-Atlantice în mai 2022, fiind puternic încurajate să se alăture acesteia de către mai multe țări membre, în frunte cu SUA. După un proces cu ceva mai multe hopuri decât s-ar fi dorit, mai ales în cazul Suediei, acestea au devenit membre NATO (Finlanda în aprilie 2023, iar Suedia în martie 2024).
Au existat mai multe motive pentru dorința occidentalilor de a coopta aceste țări în alianța militară. Atât Suedia, cât și Finlanda au armate respectate pe plan internațional, instruite în special pentru condiții meteo de iarnă și războiului arctic, ambele având teritoriu în Cercul Polar. De altfel, în afara Rusiei, erau singurele alte țări din aceea regiune care nu aderaseră încă la NATO (SUA, Canada, Islanda, Norvegia și Danemarca fiind toate în alianță).
Despre Finlanda, am vorbit deja ceva mai devreme în analiză despre importanța lor în ceea ce privește spărgătoarele de gheață, fiind o industrie esențială pentru a domina în viitor Arctica. Aceștia au dobândit această expertiză din necesitate, cu peste 90% din bunurile importate venind prin porturi cu risc de îngheț. Așadar, spărgătoarele de gheață sunt un adevărat colac de salvare pentru ei. Finlanda are o armată de 24 de mii de soldați, cu capacitatea însă de a mobiliza rapid 280 de mii, în caz de război. Mai mult, există 870 de mii rezerviști, fiind a noua armată din lume în această privință (și a doua din NATO), ceea ce este absolut impresionant pentru o țară de 5 milioane de locuitori. Rezistența eroică a armatei finlandeze din „războiul de iarnă” rămâne în memoria colectivă. Chiar dacă nordicii au pierdut atunci teritorii în fața URSS, faptul că au supraviețuit ca stat independent a fost o mare realizare.
Suedia nu are nici pe departe numărul de rezerviști al Finlandei (deși în timpul războiului rece și țara aceasta se putea lăuda cu o astfel de structură), dar este totuși considerată o forță militară chiar mai importantă. Industria lor de armament este una dintre cele mai bune din lume. Fiind neutri militari atâția ani, s-au bazat pe aceasta pentru a se apăra, devenind chiar unul din marii exportatori de arme. Ce este impresionant este că vorbim inclusiv de corvete, dragoare, avioane, dar și submarine proiectate și produse în Suedia, tehnică militară foarte complexă. Avioanele JAS 39 Gripen sunt recunoscute pentru cât de fiabile sunt, fiind folosite și de forțele aeriene ale Braziliei, Africii de Sud, sau Ungariei. Apropo de războiul arctic, acest model de avioane a fost conceput special pentru a pute ateriza inclusiv pe drumurile mai mici din nordul țării, neavând nevoie de piste speciale ca modelele americane de la Lockheed Martin, spre exemplu. Submarinele regatului, cele din clasa Götland, sunt considerate a fi unele dintre cele mai bune din lume, datorită motoarelor cu cameră de ardere independentă, ceea ce le face extrem de silențioase și greu de detectat. În 2005, în timpul unui exercițiu militar în care se simula o bătălie, un astfel de submarin a reușit să doboare un port-avion american (vorbim de o simulare doar).
Aderarea celor două țări ajută enorm și Norvegia, vecina lor. Armata acestui stat este și ea recunoscută pentru capacitățile sale de a duce un război arctic, fiind antrenați special astfel. Aprovizionarea și logistica de toate felurile, mai ales cea militară a devenit mult mai facilă pentru norvegieni odată ce Suedia și Finlanda au devenit membre NATO. În cazul unui conflict armat cu Rusia, cele trei acuma se pot apăra reciproc mult mai bine, până la venirea întăririlor. Lucrul acesta s-a văzut în cadrul exercițiului militar „Steadfast Defender 24”, cel mai mare astfel de antrenament pentru armatele NATO de la Războiul rece încoace.
SUA a semnat în ultimii ani tratate bilaterale de cooperare în domeniul apărării cu fiecare din aceste trei țări. Așadar, trupele americane vor avea acces la 12 baze în Norvegia (6 în Cercul Polar), 17 baze în Suedia (4 în Cercul Polar) și 15 în Finlanda (5 în zona Arctică). La acestea, se adaugă un tratat asemănător și cu Danemarca. Așadar, nordul continentului european este blindat, având la orizont perspectiva în care forța militară în Arctică devine esențială pentru stabilitatea economică.
Canada, restantă în contextul actual
Dacă țările nordice au o reputație respectabilă în ceea ce privește apărarea și războiul arctic, canadienii nu se ridică la aceste standarde. Asta deși ei sunt a doua națiune ca teritoriu, atât per ansamblu, cât și în Cercul Polar. Timp de decenii, guvernul de la Ottawa a neglijat zonele din nord ale țării. Multe din comunitățile aflate în acest areal, populate preponderent de inuiți, nu au primit finanțarea necesară pentru a se moderniza și dezvolta corespunzător, asta în ciuda faptului că vorbim de o țară bogată. Canada este vulnerabilă la ora actuală, fără sprijinul armatei SUA. Infrastructură aeriană, maritimă și rutieră din zona Arctică lasă de dorit.
S-a anunțat un plan al guvernului canadian de a investi peste 70 de miliarde de dolari în scopul consolidării forțelor armate, dar și în dezvoltarea și modernizarea logisticii. Aproximativ jumătate din această sumă se va duce către NORAD (North American Aerospace Defense Command, instituție menită să asigure apărarea spațiului aerian al Canadei și Statelor Unite). În ultima perioadă, au existat mai multe drone misterioase care au apărut în țările peste oceanul Atlantic, unele fiind de origine chinezești. Acestea foarte probabil s-au strecurat prin spațiul aerian canadian și apoi s-au dus și către SUA. Noul plan de apărare al Arcticii nord-americane vorbește de o strategie comună de apărare a celor două țări. Este clar că SUA trebuie să își asume acest rol sporit, pentru a compensa deficiențele Canadei.
Într-o analiză precedentă, am comentat inclusiv despre afirmațiile lui Trump prin care își manifesta dorința de a face din Canada statul cu numărul 51 al Americii. Foarte probabil, aceasta nu este de fapt dorința sa reală, întrucât o astfel de mișcare ar perturba echilibrul politic al țării sale în defavoarea sa și a Partidului Republican. Mai degrabă, pare că se folosește de rețeta obișnuită, specifică lui, scriitorului celebrei cărți „Arta negocierii”. Mai exact, face astfel de afirmații în forță pentru a speria partenerul cu care are discuțiile, în realitate mulțumindu-se cu mai puțin. Ce este acest mai puțin în speța cu Canada? Ei bine, și-ar dori să beneficieze mai mult de resursele vecinilor de la nord, inclusiv cele din Arctică, mai ales că țara lui contribuie semnificativ la apărarea canadienilor. Cel ce foarte probabil va fi viitorul premier al Canadei după alegerile de anul acesta, conservatorul Pierre Poilievre, pare că a înțeles situația și a declarat că este dornic să negocieze un nou „deal” cu Trump legat de comerțul între cele două țări, evident exporturile canadiene fiind un aspect crucial.
China, joc agresiv
Deși este doar țară observatoare în Consiliul Arctic, neavând teritoriu în Cercul Polar, Beijingul vrea să aibă un rol important în această regiune. Chinezii ar putea fi principalii beneficiari ai „drumului de mătase al Arcticii”, întrucât exporturile lor către Europa și Coasta de Est a Americii de Nord ar ajunge chiar cu două săptămâni mai repede, conform anumitor estimări, decât prin actualul traseu, anume pe la Canalul Suez. Dictonul „time is money” este cât se poate de aplicabil acestui context, veniturile chinezilor urmând să crească substanțial. În prezent, țara asiatică deține 5 spărgătoare de gheață, dorind ca să își mărească flota. Scopul este clar, anume să poate asigura transportul prin „pasajul de nord-est”, mai ales al vapoarelor proprii.
China are un rol foarte important inclusiv în finanțarea proiectelor Rusiei în Arctică, cu atât mai mult cu cât multe firme din occident s-au retras sau și-au înghețat participația în urma valurilor de sancțiuni impuse Moscovei, începând cu cele instituite după anexarea Crimeei. Spre exemplu, la terminalul de GNL Arctic 2, despre care am vorbit în secțiunile anterioare, firma franțuzească TotalEnergies a decis să renunțe la cota sa de aproape 20%. Deși amenințați cu sancțiuni de către SUA, chinezii au cumpărat în 2024 o cotă de 10% din Arctic GNL 2, prin compania PetroChina. Beijingul este foarte dornic să beneficieze de pe urma acestor resurse, pe care le folosește inclusiv pentru a alimenta imensa capacitate de producție industrială a țării.
Nu în ultimul rând, chinezii au început să aibă inclusiv o prezență militară sporită în Arctică. În 2024, forțele aeriene ale SUA au făcut publice mai multe imagini cu avioane militare rusești și chinezești, în apropierea Alaskăi. Ulterior, chiar respectivele state, prin paginile de social media ale forțelor armate au publicat filmări prin care confirmau exercițiile militare comune, în aproprierea spațiului aerian american.
Viitorul Arcticii și evoluția dinamicii regionale vor depinde foarte mult de anumiți factori, cum ar fi încălzirea globală și ritmul în care se topește gheața. Dacă cercetătorii și meteorologi care prezic că nu vom avea nicio vară fără gheață în Arctică în timpul acestui secol (ponderea acestora fiind totuși una minoritară) atunci vorbim de o cu totul altă perspectivă față de cea descrisă în această analiză. Arctica va continua să rămână astfel o zona relativă izolată și mai degrabă evitată de transportatori, mai ales dacă în această ipoteză va exista stabilitate în Orientul Mijlociu și se va putea circula liniștit prin Canalul Suez. Totodată, în acest scenariu, în care gheața nu se va topi în totalitate, atunci inclusiv efortul de a exploata toate resursele care zac în subsolurile arctice va fi unul mult mai complex, existând posibilitatea ca multe bogații să rămână neexploatate.