Încă din 2016, unul dintre obiectivele principale ale lui Donald Trump a fost de a se prezenta în ochii electoratului drept un conservator autentic. Miza a fost clară: de a capta cât mai mult din electoratul credincios. Dacă în rândul protestanților a reușit destul de repede, cu catolicii a fost mai dificil și i-au trebuit mai mulți ani. Acum, valul MAGA se resimte puternic în rândul acestora.
Religia în Statele Unite a jucat un rol foarte important de-a lungul istoriei țării. Inclusiv în zilele noastre, în ciuda creșterii ponderii ateilor și agnosticilor, ea rămâne un aspect cu semnificație mare în societatea americană.
La nivelul țărilor occidentale, Statele Unite au una dintre cele mai religioase populații, aspect care se reflectă și în sfera politică. Influența curentelor de gândire creștine, mai ales în rândul republicanilor și dreptei americane, este una proeminentă.
Majoritatea candidaților democrați încearcă, la rândul lor, să se prezinte drept persoane religioase, tocmai din dorința de putea atrage cât mai mulți votanți din diversele părți ale societății americane. Ei sunt conștienți că pentru a putea învinge în alegeri, au nevoie inclusiv de votanții moderați care, în ciuda poziției lor ceva mai ponderate față de religie, rezonează la principiile creștinismului.
De-a lungul deceniilor, fiecare partid și-a consolidat o anumită parte a credincioșilor, aparținând, de regulă, unei anumite confesiuni. Cu toate acestea, la ultimul scrutin prezidențial, republicanii au reușit să înregistreze victorii istorice în rândul diferitelor culte creștine, ei reușind să compenseze pierderile suferite în rândul populației nereligioase, majoritar democrată.
Structura populației religioase din SUA
Dincolo de a fi țara cu cei mai mulți credincioși creștini din lume, SUA este și țara cu cel mai mare număr de adepți ai confesiunilor protestante. Peste 20% dintre protestanții de pe tot globul locuiesc în Statele Unite, acolo unde ei au pluritate, dar nu formează majoritatea absolută a populației.
Deși la recensământul american populația nu este întrebată despre apartenența sa la o anumită religie, există multe „think-tank-uri” sau organizații care desfășoară astfel de măsurători. Cea mai celebru astfel de studiu, considerat a fi un etalon în această materie, este cel de la Pew Research Center. În cea mai recentă măsurătoare (2023-2024), peste 35.000 de americani din toate cele 50 de state au fost chestionați.
Conform rezultatelor, 62% din populația SUA este creștină, 40% dintre americani aparțin confesiunilor protestante, aproape 19% sunt catolici, în jur de 1% ortodocși și 2% mormoni. Aproape 30% din respondenți nu se identifică cu nicio religie, fiind vorba de atei, agnostici sau, pur și simplu, necredincioși. Alți 7% aparțin altor religii (aproape 2% sunt evrei). Atât musulmanii, budiștii, cât și hindușii reprezintă fiecare 1%, iar restul de 2% se împarte în diverse alte religii precum sikh-ismul, sau diverse forme de spiritualism.
Trebuie punctat însă că populația protestantă este foarte diversă, ea aparținând diverselor culte, fie ele cele „mainline”, adică ramurile protestante istorice (luteranii, episcopalii, anglicanii, metodiștii, prezbiterienii, congregaționiștii, dar și baptiști), sau neoprotestanții, cum ar fi baptiștii din sud, penticostalii, sau adventiștii de ziua a șaptea.
Confesiunile cu cei mai mulți adepți, conform studiului amintit anterior, sunt baptiștii (12% din populația totală), protestanții non- denominali – cei care se caracterizează protestanți și atât- (7%), penticostali (4%), metodiști (3,5%), luterani (3%), prezbiterieni (aproape 2%), episcopali/anglicani (1%). În afara acestora, mai există și multe altele culte, cu mai puțin credincioși însă.
De cealaltă parte, la catolici, cu excepția unui mic segment al populației aparținând ritului greco-catolic, marea majoritate a credincioșilor sunt romano-catolici. Biserica Catolică este construită pe principiile primatului, supremației și infailibilității papale, ceea ce se reflectă în ierarhia rigidă, dar unitară, la nivel global. Nu există nicio biserică autocefală, cum este cazul la ortodocși, ci toți enoriașii și preoții catolici sunt supuși Papei.
Istoricul religiei în SUA și legătura cu politicul
Rolul Papei a fost unul dintre principalele motive de discordie între protestanți și catolici, încă de la „Cele 95 de teze” ale lui Martin Luther din 1517, momentul care a dus la apariția ramurei protestante. Secolele următoare au fost marcate de acest conflict intra-creștin.
Din cauza persecuțiilor pe care le-au avut de înfruntat în Europa, uneori chiar din partea altor „reformați”, protestanții au început să migreze către coloniile americane, acolo unde exista posibilitatea de a avea libertate mai mare. În contextul acesta au venit și „părinții pelerini” pe vasul „Mayflower” la 1620, cei care au întemeiat Colonia Plymouth și care sunt considerați a fi predecesorii poporului american de azi. Ei aparțineau sectei puritane separatiste, care dorea separația de Biserica Angliei, aspect ce a dus la persecuția lor în țara de proveniență.
La momentul Declarației de Independență, momentul în care „Părinții fondatori” au înființat statul modern american, cele 13 colonii care s-au desprins erau ultra-majoritar protestante, cu mai puțin de 1% din populație fiind catolică (în principal în Maryland, acolo unde exista mai multă toleranță față această confesiune).
Înșiși cei șapte „părinți fondatori”(George Washington, Thomas Jefferson, James Madison, John Adams, Benjamin Franklin, John Jay și Alexander Hamilton) aparțineau fiecare de o biserică protestantă, deși unii îi istorici îi cataloghează pe Jefferson, Washington, sau Franklin ca fiind mai degrabă deiști. În orice caz, filozofia lor religioasă și spiritul de libertate, caracteristic confesiunilor lor la acea vreme, s-a reflectat și în documentele și țara pe care au gândit-o, ceea a dus la interpretarea că SUA s-a fondat ca o națiune protestantă, sau bazată pe principii protestante.
Cu trecerea timpului și pe fondul intensificării imigrației, au apărut din ce în ce mai mulți catolici în SUA, care s-au extins către teritorii mexicane, unde populația era tot de această confesiune.
Primele valuri de imigranți catolici au venit după 1840 din Germania și Irlanda, țară unde Marea Foamete a dus la un exod de aproape un milion de oameni către celălalt mal al Atlanticului. Ulterior, în a doua jumătate a secolului XIX și începutul secolului XX, au venit milioane de alți imigranți și din alte țări catolice, precum Italia sau Polonia.
Populațiile nou-venite de catolici erau concentrate în special în mediul urban, acolo unde au ajuns să lucreze pentru industriașii și bogații majoritar protestanți. Inevitabil, ei s-au implicat și în politica americană, acolo unde ei gravitat către Partidul Democrat, formațiune care în statele din nordul SUA (acolo unde s-a stabilitatea majoritatea imigranților catolici) reprezenta clasele muncitorești și sindicatele. Republicanii, în schimb, erau formațiunea patronatelor. Conform unui studiu din anii 1890, aproape 80% din catolici votau cu democrații.
Așa cum se observă și astăzi în Occident, există un val de gândire nativist, îndreptat împotriva imigranților. Așa s-a întâmplat și în SUA anilor respectivi, fapt ce a dus la o atitudine anticatolică din partea majorității protestante, în special în segmentele mai radicale, adepte ale pietății.
Gândirea de acest gen a dus și la o retorică agresivă față de catolici, considerați a fi periculoși fiindcă ascultau de „Papa de la Roma”, care s-a manifestat în fel și fel de măsuri. Inclusiv prohibiția alcoolului dintre 1920 până în 1933 s-a numărat printre aceste măsuri, cu protestanții pietoși fiind principalii adepți, iar catolicii opunându-se acelei decizii. Coincidență sau nu, după 12 ani de președinți republicani, democratul Franklin D. Roosevelt a fost cel care a eliminat prohibiția.
După Cel de-al Doilea Război Mondial, cele două partide au virat ambele către o poziție moderată. În felul acesta, republicanii au câștigat pentru prima dată votul catolic în 1956, la limită ce-i drept, existând totodată și factorul de popularitate imensă al candidatului lor (Dwight D. Eisenhower), care a cântărit enorm.
Democratul John F. Kennedy a fost primul președinte romano-catolic din istoria SUA. Odată cu alegerea sa, devenea clar că societatea americană făcuse pași importanți în acceptarea și tolerarea catolicilor. Spre comparație, Al Smith, primul candidat catolic la Președinție a fost învins clar de Herbet Hoover în 1928, la peste 18 procente. O bună parte din efortul de mobilizare de atunci s-a bazat pe ideea de a vota pentru a nu lăsa un catolic la Casa Albă. La fiecare ciclu electoral prezidențial, se organizează la New York o cină cu cei doi candidați prezidențiali, cu câteva săptămâni înaintea zilei de vot, în memoria lui Al Smith. Candidații fac glume și atmosfera este una destinsă, fiind o formă de a-l comemora pe acesta.
Pe măsură ce democrații au adoptat o poziție mai liberală față de avorturi, odată cu anii 70, republicanii au făcut progrese mari cu electoratul catolic. Atât Nixon, cât și Reagan, au câștigat votul catolic cu o marjă confortabilă, de 15, chiar 20 de procente.
În anii 90, pe fondul ascensiunii lui Bill Clinton, care a avut o poziție mai ponderată față de predecesorii săi democrați pe diverse teme sociale, precum avortul sau căsătoriile dintre homosexuali, acesta a reușit să domine votul catolic.
După 2000, votul în rândul catolicilor a devenit destul de echilibrat, aceștia fiind considerați un „swing electorate” (electorat-cheie), dată fiind importanța lor. Deja, ponderea lor crescuse la aproape un sfert din populație, inclusiv în contextul influxul de hispanici, aparținând aceleiași confesiuni. De cealaltă parte, ponderea protestanților este în scădere constantă din anii ’60 încoace, atunci când formau aproape 70% din populație. Ce-i drept, statisticile arată că în ultimii ani, ponderea lor s-a stabilizat între 40-50%.
Miza din prezent
Importanța acestui electorat este bine cunoscută de către ambele partide. Trump a reușit în 2024 să câștige votul catolic cu aproape 15%, fiind o marjă istorică pentru un republican, nemaiîntâlnită de la Reagan. Aceasta i s-a datorat însă și prezenței pe buletinul de vot a lui JD Vance, cel care s-a convertit la catolicism acum două decenii.
Preferința catolicilor pentru „unul de-al lor” este confirmată și cu privire la candidații celuilalt mare partid. Democrații au câștigat clar, cu 10%, votul catolic în 2008 și 2012, atunci când Joe Biden s-a aflat pe buletinul de vot.
Republicanii au încercat în 2012 să recupereze handicapul prin nominalizarea lui Paul Ryan la vicepreședinție, aparținând și el aceleiași confesiuni, dar nu le-a ieșit. Ulterior, tot același Biden a devenit al doilea președinte catolic, după victoria în 2020. La acele alegeri, el a obținut majoritatea votului catolic, însă cu doar 2% mai mult decât Trump. Pe măsură ce democrații merg către progresism, le va fi din ce în ce mai greu, poate chiar imposibil, să mai câștige această categorie de votanți.
JD Vance reprezintă perfect efortul dreptei americane de a „îngloba” catolicii. De-a lungul istoriei, conservatorii americani au fost mai degrabă împotriva catolicilor, decât în favoarea lor.
Tensiunea se simte însă și în prezent. O bună parte a electoratului republican este evanghelist, iar orice victorie a GOP depinde de aceștia. Lucrul acesta a putut fi demonstrat și de alegerea lui Trump de a-l nominaliza pe Mike Pence drept candidat la vicepreședinție în 2016. Pence era un creștin evanghelist devotat, menit astfel să elimine orice dubii a acestui electorat cu privire la lipsa conservatorismului lui Trump, cel care nu beneficia de credibilitatea lor la acel moment, date fiind pozițiile sale din trecut.
Influența catolicilor în lumea MAGA a crescut simțitor în tot acest timp. Este vorba despre acei catolici cu o viziune mai tradiționalistă, nemulțumiți de Papa Francisc și felul în care el a condus Biserica, cum ar fi adepții cardinalului Raymond Burke.
La ora actual[, analizând potențialii candidați republicani pentru 2028, presupunând că nu va schimba Congresul Constituția, JD Vance și Marco Rubio sunt principalii favoriți. Ei chiar au fost ambii vehiculați și de Trump drept posibili succesori. În afara acestora, mulți dintre candidații „outsideri” sunt la rândul lor catolici, anume Ron DeSantis, Steve Bannon, sau chiar Robert F Kennedy.
Această gravitare a dreptei americane produce însă rumori în rândul evangheliștilor trumpiști, care nu i-au „îmbrățișat” pe deplin catolici, probabil și din cauza temerii de a nu rămâne în urma lor, în privința reprezentării politice pe partea dreaptă a eșichierului politic.
Atitudinea respectivă s-a văzut inclusiv zilele acestea, odată cu instalarea lui Leon al XIV-lea la Vatican, primul Papă american din istorie. Mai mulți jurnaliști, dar și politicieni de dreapta radicală, precum Marjorie Taylor-Greene, s-au grăbit să îl catalogheze pe Robert Prevost drept „woke”. Coincidența sau nu, criticii sunt în marea lor majoritate neoprotestanți. Pare că pentru ei, nici faptul că Prevost a votat în mai multe rânduri în alegerile primare republicane nu este suficient pentru a le câștiga simpatia.
Din partea catolicilor MAGA, reacția față de Prevost a fost una preponderent bună. Desigur, ei și l-ar fi dorit poate pe Timothy Dolan, arhiepiscopul de New York, susținut chiar de Trump, drept Suveran Pontif. Cu toate acestea, faptul că un american a ajuns Papă, care se preconizează a fi mai moderat decât Papa Francisc, este suficient cât să îi mulțumească.
Trendul catolicilor americani către dreapta este cât se poate de clar. Tocmai acesta alimentează și eforturile lumii MAGA de a îngloba cât mai mulți astfel de credincioși și inclusiv să își modeleze ideologia pe baza lor, asta însemnând inclusiv o apropiere mai mare față de Vatican.
Trump și cu echipa sa trebuie să fie atenți însă și la votanții neoprotestanți, cei care i-au oferit foarte mult sprijin, după ce inițial au fost ezitanți față de el. Nenumărații pastori și rețele lor de comunicare, inclusiv televiziuni, au jucat un rol important în mobilizarea pentru republicani în ultimii ani.
Dacă ei vor simți că influența romano-catolicilor în relația cu Trump le-a depășit-o pe a lor, acest lucru va avea efecte. Desigur, ei nu își vor îndrepta votul către democrați, care au poziții inacceptabil de stângiste pentru gustul lor. Cu toate acestea, este suficient ca electoratul acesta să stea „acasă”, să nu meargă la vot în număr mare, ca să poate influența soarta alegerilor. Mai ales în „swing states” absența lor va fi resimțită și ar putea face diferența.
