Fostele state comuniste din Europa de Est, printre care și România, au avut o tranziție foarte norocoasă în ultimii 30 de ani, deși cetățenii nu o percep întotdeauna ca atare. Cele 11 țări noi membre ale Uniunii (NSM) au recuperat o mare parte din dezvoltarea decalajul față de Occident. Republica Cehă și Slovenia se situează acum deasupra Greciei, Portugaliei și Spaniei în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor, punctează raportul „Expert Forum”. (Intertitlurile aparțin redacției)
Progresul accelerat s-a datorat în primul rând integrării în Piața comună, revalorizării activelor și resurselor existente atunci când acestea puteau fi utilizate mai mai eficient într-un sistem ne-socialist, statutului lor de beneficiari neți de fonduri UE și, în general, efectelor pozitive ale procesului mai larg de globalizare din ultimele decenii.
În acest sens, după cum remarcă analiștii, acest succes regional susținut a avut puțin de-a face cu calitatea elitelor politice locale sau cu vreo strategie inteligentă sau cu decizii politice pro-active.
„Deși nu este la fel peste tot, poziția generală de elaborare a politicilor economice a ultimilor 30 de ani a fost aceea a impozitelor scăzute, a intervenției limitate a guvernului și a prioritizării atragerea investițiilor străine directe.
Guvernele [din NSM] tind să aibă în mod substanțial niveluri mai scăzute ale datoriei publice și ale cheltuielilor publice ca pondere în PIB în comparație cu Europa de Vest.
Politica industrială
Un principiu- cheie al creșterii de recuperare a decalajelor în țările occidentale Europa și Asia de Est în trecut, politica industrială a fost în mare parte absentă în NSM în ultimele trei decenii.
O mare parte din regiune este puternic industrializată, țările de la Vișegrad având ponderi ale industriei prelucrătoare în ceea ce privește ocuparea forței de muncă și valoarea adăugată mai mari chiar și decât Germania.
Dar această realitate a apărut fără o politică industrială activă semnificativă și mai degrabă prin utilizarea intensă a subvențiilor și reducerilor menite să atragă investiții străine directe.”
Această tendință pozitivă a devenit observabilă cu mult înainte de aderare, încă din anii 1990, iar, după anul 2000, a devenit o certitudine, deoarece piețele, instituțiile și societățile au anticipat-o cu cel puțin un deceniu înaintea deciziile lor individuale.
Calitatea vieții
Una peste alta, într-un experiment istoric fără precedent, procesul a îmbunătățit viețile oamenilor din Europa de Est, în special în țări precum România, care aveau întârzieri serioase în materie de dezvoltare, în decurs de doar o generație.
Susținuți de puterea soft power a Uniunii Europene, de care s-au apropiat treptat, oamenii din Europa de Est se descurcă mai bine astăzi decât în 1990 în toate domeniile, de la calitatea serviciilor publice serviciilor publice până la speranța de viață.
Economia funcționează mai bine decât în orice altă perioadă anterioară, chiar dacă luăm de bune cifrele statistice publicate de regimurile comuniste, care sunt pline de de distorsiuni inevitabile.
Dezindustrializarea și restructurarea post-comunistă au afectat unele părți ale NSM, în special zonele monoindustriale, dar industria rămâne o componentă mai importantă a PIB-ului în regiune decât în Europa de Vest.
Produse din ce în ce mai bune calitativ sunt exportate, cu mai puțină forță de muncă angajată, care lucrează în condiții mai bune și doar cinci zile pe săptămână (nu șase sau mai multe, așa cum se întâmpla uneori înainte de 1990).
Calitatea vieții s-a îmbunătățit, de asemenea, în mod substanțial în perioada post-comunistă, în special în
țări precum România, unde anii 1980 au fost deosebit de traumatizanți pentru societate.
Europa de Est recuperează decalajul față de Vest, deși puțin mai rapid pe dimensiunea economică și puțin mai lent în ceea ce privește calitatea vieții. În mod remarcabil, România se află permanent în zona verde a indicelui pentru perioada analizată.
Convergență economică
Convergența cu dezvoltarea economică occidentală, așa cum se arată în Fig. 1, reflectă în mod clar influența mai multor factori, în primul rând atracția gravitațională a Uniunii Europene.
Aceasta devine deosebit de influentă odată ce aderarea la UE pare fezabilă. De exemplu, există un remarcabil
decalaj de dezvoltare între actualele state membre ale UE și Republica Moldova.
Deși Moldova nu era semnificativ în urma Bulgariei sau a României la mijlocul anilor 1990, acest decalaj s-a lărgit considerabil de atunci. Fără o perspectivă clară asupra UE, Republica Moldova a ratat „mareea ascendentă care ridică toate bărcile”, efect asociat de obicei cu perioada de preaderare.
O altă observație demnă de luat în seamă este convergența intra-regională: fostele țări mai puțin dezvoltate din punct de vedere istoric, precum România și Bulgaria, au înregistrat traiectorii de creștere mai puternice, în comparație cu națiunile mai avansate și mai industrializate, precum Republica Cehă.
În consecință, regiunea Noilor State Membre (NSM) a devenit mai omogenă de la căderea regimului de
regimurilor comuniste.
Tendințele pozitive observate în țările care au aderat la UE după anul 2000 sunt deosebit de importante.
Un număr semnificativ de state membre mai vechi, în special cele din regiunea mediteraneană, au cunoscut trei
decenii dificile, cu niveluri de prosperitate în scădere în raport cu media UE, după cum se ilustrează în
Fig. 2.
Criza economică mondială din 2008-2010, urmată de o criză a bugetelor publice, explică parțial dificultățile Greciei, de exemplu, dar acest lucru este mai puțin aplicabil Italiei sau Portugaliei. Motivele pentru stagnarea lor prelungită sunt în primul rând structurale.
Decizii post- Covid
În epoca post-COVID, statele occidentale, în special marile țări din UE, au adoptat mai multe politici intervenționiste, menite să orienteze dezvoltarea în direcții noi, „strategice”.
Rămâne incert dacă conducerea și sectoarele publice din NSM sunt pregătite pentru astfel de sarcini, care sunt mult mai complexe decât „adoptarea în bloc a politicilor UE”, care a fost atitudinea dominantă în perioada de preaderare și post-aderare de până acum.
Calitatea elitelor politice și administrative, care nu a fost un factor important atâta timp cât țările erau guvernate pe pilot automat, ar putea deveni unul.
În cazul României, trebuie ridicate două probleme cruciale:
– în ce măsură tendința de creștere din trecut este sustenabilă în noile condiții, având în vedere deprofesionalizarea sectorului public din ultimii ani,
– în ce măsură modelul actual de creștere al țării este în concordanță cu așteptările UE. tendințe, care se vor îndrepta probabil către producția „verde”, sustenabilitate și bunăstare ca spre o creștere „pură” a PIB-ului bazată pe o forță de muncă la prețuri accesibile.
România se confruntă, de asemenea, cu provocări specifice, cum ar fi creșterea inegalităților societale – între sectorul public și sectorul privat, între pensionarii „normali” și cei „speciali” etc. – și declinul competitivității, determinată în mod tradițional de salariile mici din industrie și servicii.
Presiuni pe termen lung vor avea probabil un impact asupra bugetelor publice, inclusiv pierderile de venituri din combustibili fosili și creșterea cheltuielile pentru securitate și pentru serviciile sociale și de sănătate pentru o populație îmbătrânită, precum și viitoarele creșterile viitoare ale costurilor cu pensiile publice din cauza unui număr ridicat de pensionări după 2030.
În ciuda faptului că 2024 este un an hiper-electoral, există puține discuții publice în România despre
aceste probleme, chiar dacă se așteaptă ca partidele politice să propună soluții în campania lor
manifestele de campanie.
Perioada neobișnuit de lungă din 2021 până în 2023, lipsită de alegeri, a fost așteptată să fie o perioadă de stabilitate politică și de reformă politică. În schimb, a fost consumată în mare parte de negocieri cvasi-electorale, lovituri de stat ale partidelor și rotații frecvente în guvern, toate acestea fiind au subminat și mai mult calitatea și predictibilitatea deciziilor executive.
