Ziua mea a fost marcată de un gând profund, exprimat de cineva drag, care mi-a dorit să mă bucur de prezent, amintindu-mi că timpul este singura resursă neregenerabilă.
Timpul capătă un anumit contur în conștiința noastră adultă – devine sinonim cu „viața” pe care o mai avem. Și știm cu toții că omul are două vieți: cea de a doua începe când el realizează că e una singură.
Conceptul de „timp liber” a fost, inițial, pentru mine, înainte de redefinirea personală dată de vârstă, experiență, formare continuă, asociat cu o nuanță ușor comunistă: pe atunci nu erai liber în orice moment, ci doar în timpul alocat relaxării și recreerii.
Azi, timpul liber, definit ca interval de odihnă, depinde în mare măsură de timpul considerat „neliber”.
Dacă munca devine o încătușare, iar jobul devine unul pe care îl faci cu greu, din necesitate financiară, dar aștepți cu nerăbdare să se încheie, atunci timpul liber devine o adevărată valoare. În special atunci când o parte din acest timp este folosit pentru a te recupera de la stresul legat de muncă.
În cazul foarte multor oameni, timpul petrecut muncind înseamnă, în sine, o valoare și o satisfacție – e un timp care ne permite să ne trăim pe deplin maturitatea și să conștientizăm consecințele alegerilor sau schimbărilor anterioare. Timpul liber și cel petrecut muncind încep să își piardă contururile – avem mereu nevoie de timp activ, de dezvoltare, învățare și efort depus în scopuri pline de sens. Acele scopuri dau relaxare.
Timp petrecut cu sens sau fără
Se poate porni o discuție despre timpul petrecut cu sens versus timpul resimțit ca pierdut, fără sens?
Percepția paradoxală că timpul trece din ce în ce mai repede este relevantă?
Sintagma „nu am timp” ascunde, de fapt, o alegere deja făcută, iar sintagma „sub presiunea timpului” poate fi o justificare a unui rezultat mai puțin controlat?
Da, nu, da.
Există, într-adevăr, „timp liber”? Îl am? Cu siguranță, până în momentul în care, prin alegerea mea, acesta devine „ocupat”. Rămâne liber în percepția mea atâta timp cât este dedicat unor activități care rămân dezirabile, relaxante și pline de satisfacție în ciuda efortului.
Astfel, sentimentul de „libertate” devine, de fapt, un sentiment de împlinire. Putem vorbi, așadar, despre „timp împlinit”.
O povestire germană foarte simpatică ilustrează acest concept. Un băiat primește un nasture magic pe care îl coase la haină și poate să-l rotească pentru a face ca timpul să treacă foarte repede până la următorul eveniment dorit. Inițial bucuros, băiatul răsucește nasturele pentru a face să treacă mai repede timpul până la cină, până la ziua lui, până la vacanță și tot așa. Însă, ajungând pe patul de moarte, regretă timpul lăsat „liber”, considerat inițial ca un interval gol.
Aceste intervale și modul în care învățăm să le umplem, treptat, din copilărie până la maturitate, să le trăim, sunt o parte semnificativă a devenirii noastre. Băiatul din poveste și-a eliminat, practic, maturizarea, ratând intervalele de devenire dintre „etapele” vieții.
Dezvoltare cognitivă
Această poveste simbolică relevă potențialul imens de dezvoltare cognitivă și emoțională al fiecărei secunde trăite.
Exemplele de timp „liber” necesar (bun de băgat în seamă) sunt nenumărate:
• Intervalul dintre două bătăi de inimă, timp în care inima „se odihnește” suficient pentru a bate „neîntrerupt” până la sfârșitul vieții.
• Timpul dintre două mutări de șah ale unui jucător: timp polarizat între seturi paralele de anticipări.
• Timpul de creație al oricărui artist – artistul nu există fără el.
• Timpul dedicat celui de alături.
• Orice formă de timp care te pregătește pentru „whatever comes next”.
• Timpul măsurat în puterea de supraviețuire în situații limită.
• Timpul petrecut în maximă concentrare, resimțit ca fiind timp de maximă relaxare.
• Momentele rare de lene pură, dar meritată.
Percepem, definim, gestionăm timp – de fapt trăire, poveste, autenticitate, amprenta unică a fiecăruia dintre noi.
