Douăzeci și una de ore de negocieri directe. Cel mai înalt nivel de contact diplomatic dintre Washington și Teheran de la Revoluția Iraniană din 1979. O delegație iraniană de 71 de persoane, una americană condusă de vicepreședintele Statelor Unite. Așa a arătat arhitectura desfășurărilor negocierilor de pace. Și totuși, duminică dimineață, J.D. Vance a urcat în avionul spre Washington fără niciun acord.
În spatele acestui eșec, sursele și analiștii care au urmărit îndeaproape negocierile de la Islamabad indică o problemă care nu ține de dosarul nuclear sau de Strâmtoarea Ormuz, ci de oamenii care au stat la masa de negocieri de partea americană.
21 de ore și niciun rezultat. Dezorganizare sau reziliență?
Vicepreședintele J.D. Vance a aterizat la Islamabad sâmbătă, cu misiunea de a pune capăt celor șase săptămâni de război și de a depăși 47 de ani de ostilitate. 21 de ore mai târziu, a zburat spre casă fără un acord.
Conform South China Morning Post, JD Vance a declarat: „Am stat la masă timp de 21 de ore și am avut un număr de discuții substanțiale cu iranienii. Aceasta este vestea bună. Vestea proastă este că nu am ajuns la un acord, și cred că aceasta este o veste proastă pentru Iran, mult mai mult decât pentru Statele Unite ale Americii.”
El a adăugat că SUA nu a văzut încă din partea Iranului un angajament fundamental de a nu dezvolta arme nucleare și că delegația americană pleacă cu „ultima și cea mai bună ofertă”.
În timp ce Vance livra verdictul său la Islamabad, unde menționa că „au ales să nu accepte termenii noștri”, președintele Donald Trump se afla la Miami, în primul rând, la un meci de lupte MMA, alături de secretarul de stat Marco Rubio și rapperul din anii ’90 Vanilla Ice.
Vance a spus că echipa l-a informat pe Trump de până la douăsprezece ori în cursul zilei. Trump a reacționat pe Truth Social puțin înainte de ora 9 dimineața, ora Washingtonului, scriind că echipa iraniană a fost „extrem de inflexibilă în cea mai importantă problemă” și că Iranul nu va avea niciodată o armă nucleară.
Kushner și Witkoff au „stricat” atmosfera
Dincolo de diferențele tehnice de poziție, sursele citate de Al Majalla indică o problemă de altă natură, una de personal și de percepție.
Dată fiind lipsa de încredere a Iranului în Jared Kushner și Steve Witkoff, prezența lor pare să fi compromis negocierile. Cei doi – ginerele fără nicio poziție oficială în administrația sa, și, respectiv, prietenul său apropiat și magnat imobiliar -, și-au câștigat, în al doilea mandat al lui Trump, o reputație de reprezentanți ai intereselor israeliene mai degrabă decât ale celor americane, punctează presa arabă.
Ea merge mai departe insistând că acest binom cvasi-diplomatic ar reprezenta un tertip de diplomație a mercenarilor, cei doi nereprezentând nimic altceva decât o relație de prietenie cu președintele unui stat, unul chiar important în arhitectura lumii.
Potrivit aceleiași surse, oficiali pakistanezi de securitate au declarat că, deși iranienii au reușit să stabilească un raport cu JD Vance, au simțit că mâinile acestuia erau legate în prezența lui Kushner și Witkoff.
Foreign Policy descrie același tablou în termeni și mai direcți, Kushner și Witkoff sunt doi investitori imobiliari, mai bine poziționați să gestioneze fuziuni de afaceri decât chestiuni complexe de neproliferare nucleară, război și pace.
Publicația notează că aceștia au fost, în mare parte, ineficienți în misiunile lor diplomatice anterioare, un fapt adesea pus pe seama lipsei lor de experiență în diplomație, și că reprezintă doar vârful aisbergului unei probleme mai largi a diplomației americane: incapacitatea de a îmbina gândirea flexibilă cu expertiza reală.
Pentru Vance, alături de care se aflau Witkoff și Kushner, miza era și una personală. Cu Trump ca arbitru final, obținerea unui acord care să îl satisfacă ar fi putut consolida credibilitatea sa pentru o eventuală candidatură prezidențială în 2028.
Iranul: „Nu avem încredere în cealaltă parte”
Primul negociator iranian a ieșit public la scurt timp după încheierea discuțiilor, cu un mesaj care nu lasă loc de interpretare.
Conform South China Morning Post, Mohammad Bagher Ghalibaf, președintele Parlamentului iranian și șeful delegației de la Islamabad, a scris pe rețelele sociale: „Avem bunăvoința și voința necesare, dar, din cauza experiențelor celor două războaie anterioare, nu avem încredere în cealaltă parte. Cealaltă parte nu a reușit, în cele din urmă, să câștige încrederea delegației iraniene în această rundă de negocieri.”
Washingtonul cerea redeschiderea completă a Strâmtorii Ormuz, care a apărut ca principalul punct de blocaj, și limitări ale programelor nuclear și balistic ale Iranului. Teheranul cerea ridicarea sancțiunilor, menținerea controlului asupra Strâmtorii și o retragere mai largă a prezenței militare americane în Orientul Mijlociu.
Cine l-a convins pe Trump să intre în război?
Contextul în care s-au desfășurat aceste negocieri nu poate fi înțeles fără a privi spre originea conflictului însuși. Iar aici, Politico oferă o radiografie internă a administrației Trump.
Raportările indică faptul că Trump a fost convins să intre în război de mai mulți actori externi Casei Albe, în primul rând de premierul israelian Benjamin Netanyahu, al cărui argument a fost aparent decisiv. Generalul Dan Caine, șeful Statului Major Întrunit, și secretarul Apărării, Pete Hegseth au fost mai favorabili loviturilor, în timp ce JD Vance și directoarea Informațiilor Naționale, Tulsi Gabbard, au fost mai sceptici.
The New York Times, citați de Politico, a publicat un raport extins care arată că Netanyahu a fost prezent în Situation Room și i-a prezentat lui Trump aspectele pozitive ale loviturilor, fezabilitatea și câștigurile pe care le-ar aduce, exact argumentele preferate de Trump.
Secretarul de stat Marco Rubio a declarat public că SUA a decis să se alăture conflictului, după ce Israelul a anunțat că va ataca oricum, indiferent de participarea Washingtonului, și că un astfel de atac ar fi declanșat represalii iraniene împotriva bazelor americane din regiune.
JD Vance a fost extrem de tăcut de la declanșarea conflictului, pe 28 februarie. Deși se aflase, în mod public, în opoziție față de un război cu Iranul, el a declarat că nu se va opune deciziei lui Trump.
Ormuzul, o lecție despre puterea unui „robinet”
Unul dintre cele mai revelatoare capitole ale negocierilor de la Islamabad este cel al Strâmtorii Ormuz, calea navigabilă prin care trece aproximativ o cincime din fluxurile mondiale de petrol și gaze naturale lichefiate.
Politico citează experți care subliniază că Iranul nu a anticipat inițial cât de mare este pierderea economică globală pe care o poate provoca prin închiderea Strâmtorii, și că aceasta va rămâne principalul instrument de descurajare al Teheranului, mai mult decât armele nucleare.
Administrația Trump a insistat că era pregătită pentru toate scenariile, inclusiv pentru închiderea Ormuzului. Dar faptul că Strâmtoarea a rămas în mare parte închisă, fără nicio indicație clară privind redeschiderea ei, pune sub semnul întrebării această afirmație.
Fractura MAGA
Dincolo de eșecul diplomatic imediat, Politico a realizat un bilanț intern al modului în care războiul cu Iranul a redesenat peisajul politic din interiorul mișcării MAGA, cu consecințe care se vor resimți până în alegerile de la mijlocul mandatului și dincolo de ele.
Fostul director al Centrului Național Antiterorist, Joe Kent, și-a dat demisia din administrație. Tucker Carlson și Candace Owens au intrat într-un conflict deschis cu Trump, mai aspru decât orice s-a văzut anterior. O fracțiune a Partidului Republican se realiniază sau cel puțin ezită, iar aceasta poate avea consecințe asupra viitorului partidului.
Pakistan, gazda care a câștigat, indiferent de rezultat
Simplul fapt de a găzdui negocierile a reprezentat o victorie pentru Pakistan, care a petrecut ani întregi echilibrând relațiile cu Iranul, statele din Golf, SUA și China și se afla acum în centrul uneia dintre cele mai tensionate diplomații globale din ultimii ani.
Conform publicației Al Majalla, delegația iraniană a cuprins cel puțin cinci reprezentanți seniori ai IRGC, inclusiv ambasadorul Iranului la Islamabad. Delegația americană l-a inclus pe Andy Baker, consilierul adjunct pentru securitate națională, considerat principalul expert și negociator al administrației Trump. Vance a fost cel mai înalt oficial american care s-a întâlnit cu reprezentanți iranieni de la Revoluția din 1979.
Arhitectura viitorului, o pauză și nu o pace
De la plecarea delegațiilor din Islamabad, Pakistan a confirmat că un contact regulat între cele două părți a continuat. Canalele de comunicare nu sunt complet fracturate, dar distanța dintre pozițiile celor două tabere rămâne semnificativă.
Între timp, Trump a anunțat că SUA va institui o blocadă a Strâmtorii Ormuz, împiedicând orice nave cu destinație sau provenind din Iran să intre sau să iasă. Sumarizeaza perfect o glumă care a circulat rapid pe internet, descriind situația drept „o blocadă pentru a bloca o blocadă”.
Portretul care iese din această întrepătrundere informativă este cel al unei administrații americane care a pornit cel mai mare conflict militar american din ultimele două decenii fără o strategie de ieșire clară, cu negociatori percepuți de cealaltă parte ca purtând alt mandat decât cel oficial, și cu o coaliție internă din ce în ce mai fracturată.
Vance a plecat din Islamabad cu „ultima și cea mai bună ofertă.” Iranienii au răspuns că nu au încredere în cealaltă parte. Kushner și Witkoff au plecat și ei. Iar lumea continuă să plătească, la pompă și la coșul de cumpărături, factura unui conflict pe care puțini l-au cerut și pe care nimeni, deocamdată, nu pare să știe cum să îl termine.
