Anul acesta se împlinesc 10 ani de când Marea Britanie a decis prin referendum, pe 23 iunie 2016, să părăsească Uniunea Europeană. Prima mare concesie făcută curentului suveranisto-populist care face, în prezent, ravagii în Europa.
Premierul de la acea vreme, David Cameron, a fost exemplul concludent al politicii ghidate de emoții și al scopurilor politice personale transformate în scopuri generale.
Pe fondul ascensiunii curentului populist și a diferite sciziuni în Partidul Conservator, el a promis organizarea unui referendum de retragere sau nu a Marii Britanii din Uniunea Europeană.
După un deceniu, analizele economice converg tot mai clar asupra unei concluzii: Brexitul nu a produs un șoc unic, ci un efect cumulativ, lent, dar persistent.
Potrivit CEPR (VoxEU) și studiilor NBER (National Bureau of Economic Research), economia britanică este astăzi semnificativ mai mică decât ar fi fost într-un scenariu contrafactual de rămânere în UE. Comerțul cu UE a scăzut structural, investițiile străine directe au fost redirecționate, iar productivitatea a stagnat.
Conform Econofact și UK in a Changing Europe, pierderile nu sunt distribuite uniform, astfel sectorul manufacturier și cel agroalimentar au fost puternic afectate de barierele non-tarifare; serviciile financiare și profesionale au pierdut accesul automat la piața unică; IMM-urile sunt cele mai lovite de costurile birocratice.
BBC și Euronews notează că, în pofida acordurilor comerciale post-Brexit, niciunul nu compensează pierderea accesului preferențial la piața UE, care rămâne principalul partener economic al Regatului Unit.
„Eșecul Brexit”: de la suveranitate, la izolare strategică
Potrivit MoneyWeek și The Economist, problema nu este doar Brexitul în sine, ci modul în care a fost implementat. Lipsa unei strategii coerente, negocierile tensionate și politizarea excesivă au transformat Brexitul într-un proces incomplet, plin de fricțiuni.
Mai mult, a pus la încercare unitatea Regatului. Scoția și-a manifestat dorința de a rămâne în UE, 62% din populație manifestatându-se în această privință. Totodată, Acordul din Vinerea Mare pentru stabilizarea ordinii în Irlanda de Nord din anul 1998, stabilea o tensiune majoră prin plasarea unei granițe în Irlanda de Nord.
The Economist argumentează că Marea Britanie a câștigat formal autonomie legislativă, dar a pierdut influență reală asupra regulilor care îi afectează economia. În practică, Londra este adesea un „rule-taker” extern, neavând un cuvânt de spus în formularea standardelor europene.
Raportul Parlamentului European (EPRS) subliniază aceeași idee: Brexitul a dus la o fragmentare juridică și instituțională care a complicat cooperarea în domenii precum: securitatea, energia, cercetarea, mobilitatea forței de muncă.
Politica internă: Brexitul ca factor de instabilitate
La nivel politic, Brexitul a devenit un factor de eroziune al stabilității interne. Mai mult, Marea Britanie nu a funcționat niciodată pe baza unei constituții codificate scrise tradițional, ci avea la baza sa acte precum Magna Carta Libertatum, Bill of Rights, etc.
Astfel, nu exista un cadru legal minuțios care să prevadă activarea Articolului 50 din Tratatul de la Lisabona pentru părăsirea UE. Totodată, prin lege, Parlamentul Britanic este suveran absolut, iar orice acțiune precum un referendum este strict consultativă, iar greșeala fatală a fost legitimarea ei, chiar dacă ținea cont în mod evident de opinia populară. În mod cert, s-ar fi produs o altă criză între legitimitatea parlamentului și opinia populară exprimată de cetățeni.
DW News și Bloomberg descriu un guvern britanic fragil, în prezent, cu un premier (Keir Starmer) aflat sub presiune crescândă, atât din interiorul partidului, cât și din partea opiniei publice. Demisia recentă a șefului său de comunicare, relatată de Bloomberg, este simptomatică pentru dificultatea de a gestiona moștenirea Brexitului fără a aliena electoratul.
Totodată, presiunile continuă să existe prin existența legăturilor diplomaților britanici Lord Mandelson și Prințul Andrew cu Jeffrey Epstein. Prin acest fapt, cerându-i-se demisia lui Starmer în mod repetat.
BBC notează că dezbaterea nu mai este ideologică, ci pragmatică: „a funcționat sau nu?”. Tot mai mulți politicieni locali și lideri regionali, inclusiv primarul Londrei, Sadiq Khan, vorbesc deschis despre necesitatea reconectării cu UE, chiar dacă termenul „Rejoin” rămâne tabu la nivel național (GB News).
UE – UK: reapropiere fără revenire?
Potrivit Euronews și The Conversation, Bruxelles-ul și Londra au reluat discuțiile pentru aprofundarea cooperării în: securitate și apărare, energie, pescuit, comerț selectiv.
Politico Europe descrie acest proces ca o formă de „integrare funcțională fără apartenență politică”. UE este dispusă la flexibilitate, dar condiționează orice apropiere de respectarea regulilor pieței unice și a Curții de Justiție a UE.
The Economist pledează pentru o abordare mai îndrăzneață: o relație structurată, stabilă, care să reducă costurile pentru ambele părți, chiar dacă reintrarea deplină în UE nu este realistă pe termen scurt.
Evident costurile nu sunt doar economice, ci și de imagine, excepționalismul britanic, grandoarea Marii Britanii ar fi „puse la perete” prin recunoașterea flagranta a unei greșeli, părăsirea UE.
Brentrance? Opinia publică și limitele revenirii
Sondajele citate de Politico, BBC și UK in a Changing Europe indică o schimbare graduală a opiniei publice: o majoritate relativă consideră astăzi Brexitul o greșeală.
Totuși, susținerea pentru o revenire completă în UE rămâne limitată, din cauza oboselii politice, temerilor privind redeschiderea unui conflict identitar, condițiilor dure de re-aderare. CIGI (Centre for International Governance Innovation) și NBER subliniază că o eventuală „Brentrance” ar presupune: acceptarea acquis-ului comunitar, contribuții bugetare, posibila renunțare la unele derogări istorice.
Cu alte cuvinte, reîntoarcerea nu ar fi o simplă revenire la status quo ante, ci o renegociere dintr-o poziție mai slabă, în care Marea Britanie s-a adus singură.
Brexitul ca lecție
La zece ani de la referendum, Brexitul nu mai este un proiect politic, ci o realitate structurală cu efecte profunde. Așa cum arată majoritatea analizelor economice și politice, Regatul Unit se confruntă cu o dilemă importantă: menținerea unei suveranități formale costisitoare sau acceptarea unei interdependențe gestionate cu UE.
„Brentrance” nu este inevitabilă, dar reapropierea este deja în curs. Brexitul nu s-a încheiat – el continuă să redefinească locul Marii Britanii în Europa și în lume. Iar adevărata întrebare nu mai este dacă Brexitul a fost o greșeală, ci cât de mult va mai costa refuzul de a o recunoaște.
