Evenimentele recente de pe scena internațională nu mai pot fi tratate ca episoade izolate sau simple excese de retorică politică. Acțiunile SUA împotriva Venezuelei, dublate de amenințările reluate la adresa Groenlandei, indică un tipar clar: folosirea forței, a presiunii și a precedentului în locul regulilor, al dreptului internațional și al cooperării între aliați.
Intervenția americană în Venezuela, soldată cu capturarea președintelui Nicolás Maduro, a fost prezentată public drept o măsură necesară pentru securitate și stabilitate. Dincolo de justificările oficiale, rămâne însă un fapt greu de contestat: utilizarea forței pe teritoriul unui stat suveran, fără mandat ONU și fără o situație clară de autoapărare imediată, reprezintă o încălcare gravă a Cartei ONU și a dreptului internațional. Acest lucru nu este o opinie politică, ci o realitate juridică.
Gravitatea situației nu rezidă doar în ceea ce s-a întâmplat în Venezuela, ci în precedentul creat. Odată demonstrată disponibilitatea de a acționa unilateral, regulile devin opționale, iar ordinea internațională bazată pe norme este înlocuită de o logică a forței și a interesului imediat.
În acest context, amenințările repetate la adresa Groenlandei nu mai pot fi minimalizate sau tratate ca simple excentricități. Declarațiile președintelui american Donald Trump privind „necesitatea” ca Statele Unite să controleze Groenlanda capătă o cu totul altă greutate atunci când sunt privite prin prisma acțiunilor recente. Groenlanda nu este un teritoriu disputat, ci o entitate autonomă care face parte din Regatul Danemarcei, stat membru NATO. A pune sub semnul întrebării suveranitatea unui aliat reprezintă un gest fără precedent în relațiile euroatlantice.
Reacțiile oficiale din Danemarca și Groenlanda au fost ferme și justificate. Totuși, la nivelul Uniunii Europene, tonul general rămâne unul al prudenței excesive, apropiate de tăcere. Această tăcere nu este întâmplătoare. Motivul este evident: Uniunea Europeană nu este, în acest moment, suficient de puternică din punct de vedere militar pentru a-și susține ferm pozițiile fără sprijin american. Dependenta de garanțiile de securitate ale SUA paralizează discursul politic european.
Dar tocmai aici apare problema de fond – de fiecare dată când Statele Unite au cerut sprijin militar, aliații europeni au răspuns. După atentatele din 11 septembrie 2001, întreaga comunitate internațională a fost alături de SUA. NATO a activat pentru prima dată Articolul 5. Militari europeni au fost trimiși în Afganistan, au participat la operațiuni în Irak și Siria, au asigurat stabilitate, securitate și sprijin logistic în campanii conduse de Washington.
Statele aliate nu au pus condiții. Nu au negociat sprijinul în funcție de câștiguri economice. Au plătit cu bugete, cu sănătatea militarilor și, în foarte multe cazuri, cu vieți omenești.
În Irak, motivul armelor de distrugere în masă s-a dovedit o ficțiune. În Afganistan, misiunea inițială s-a transformat într-un conflict de două decenii. În Siria, intervențiile au fost fragmentate și controversate. Cu toate acestea, aliații au rămas alături de SUA, în numele solidarității și al angajamentelor comune.
Astăzi, când același aliat încalcă deschis principiile pe care pretinde că le apără, Europa alege să tacă. Nu pentru că nu vede, nu pentru că nu înțelege, ci pentru că se teme să nu-l „supere” pe liderul de la Washington.
Această atitudine este profund greșită. Tăcerea nu este diplomație. Tăcerea nu este pragmatism. Tăcerea este complicitate – complicitate la încălcarea dreptului internațional, la subminarea suveranității statelor. la abandonarea valorilor pe care Uniunea Europeană le invocă constant: stat de drept, respectarea normelor internaționale, soluționarea pașnică a conflictelor.
Dacă UE este slabă militar, soluția nu este acceptarea abuzului, ci asumarea responsabilității de a deveni mai puternică. Nu poți clădi o identitate politică și morală pe valori, iar apoi să le abandonezi din frică sau conveniență.
Venezuela și Groenlanda nu sunt cazuri izolate. Ele sunt simptomele aceleiași probleme: o ordine internațională în care regulile sunt respectate doar atunci când nu încurcă interesele celor puternici.
Acceptarea acestei realități prin tăcere va avea consecințe. Istoria arată că principiile abandonate astăzi, din teamă, sunt cele pe care mâine nu le va mai apăra nimeni.
Iar o Uniune Europeană care tace atunci când valorile sunt încălcate nu este doar slabă. Este responsabilă.
