„Nu eu am inventat corupția în România. Dar am perfecționat-o.” — Frază neatribuită, dar care ar putea aparține oricărui lider PSD din ultimii 30 de ani.
Partidul – Stat
România post-comunistă a produs un fenomen singular în Europa: un partid politic care, în trei decenii, a reușit să transforme structura statului în propriul aparat de reproducere. Nu vorbim de un partid care a câștigat alegeri și a guvernat bine sau prost. Vorbim de un organism politic care a redefinit normele morale ale vieții publice românești, a ridicat corupția la rang de metodă de guvernare, a exportat ipocrizia ca valoare, și a creat o generație de politicieni, din toate partidele, care se raportează, conștient sau nu, la modelul PSD.
Partidul Social Democrat, moștenitor direct al FSN (Frontul Salvării Naționale, 1990), al FDSN, al PDSR și al PSD refondat în 2001, nu este doar un partid de stânga cu politici discutabile. Este o școală de gândire politică bazată pe câteva axiome nescrise: puterea există pentru a fi exploatată, statul există pentru a fi distribuit clientelei, legea există pentru a fi ocolită, iar cetățeanul există pentru a fi cumpărat.
Acest articol nu este un rechizitoriu politic partizan. Este o înregistrare a faptelor.
Capitolul I: Rădăcinile – Moștenirea Iliescu și FSN-ismul primar (1990 – 1996)
Totul începe cu Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale. Primul mare păcat fondator al PSD-ismului nu este corupția – aceea a venit mai târziu, odată cu resursele. Primul mare păcat este confiscarea Revoluției și transformarea unui moment de ruptură istorică într-un instrument de continuitate a puterii comuniste cu alte mijloace. Iliescu, fostul activist de partid, a preluat puterea în decembrie 1989 prin intermediul unui Consiliu al FSN format preponderent din foști nomenclaturiști și ofițeri de Securitate reconvertiți.
Alegerile din mai 1990, câștigate cu 85% din voturi, s-au desfășurat într-un climat în care opoziția abia se organiza, televiziunea publică era monopolul FSN, iar Piața Universității, primul protest civic de amploare din România liberă, a fost lichidată prin Mineriada din iunie 1990. Ion Iliescu a chemat minerii în București. Aceasta rămâne una dintre cele mai rușinoase pagini ale istoriei politice românești. Sute de persoane bătute, sedii de partide și redacții de ziare devastate, opozanți umiliți în fața Universității. Iliescu le-a mulțumit public minerilor, numindu-i „oameni cu conștiință civică înaltă”. Dosarul Mineriadei din Iunie 1990 a ajuns abia în 2017 la judecată, cu Iliescu trimis în judecată pentru crime împotriva umanității, dosar care a durat decenii și a fost tergiversat sistematic.
Lecția fondatoare a PSD-ismului: violența politică are și ea instrumente pe care le poți legitima dacă ești la putere.
Maturizarea corupției – Guvernarea Năstase (2000 – 2004)
Dacă Iliescu a pus bazele, Adrian Năstase a construit clădirea. Guvernarea PSD 2000 – 2004 rămâne, pentru mulți analiști, perioada de aur a corupției sistemice românești. Năstase – avocat, intelectual, cu apetit ostentativ pentru cultură și lux – a dat corupției o față prezentabilă. A combinat discursul european cu jaful instituționalizat.
Dosarele lui Năstase
Dosarul „Trofeul Calității” (2012) – Condamnat definitiv la 2 ani de detenție efectivă pentru finanțarea ilegală a campaniei prezidențiale din 2004. Năstase a direcționat fonduri publice prin intermediul unor asociații pentru a-și finanța campania. Momentul condamnării a intrat în istorie. În ziua în care poliția a venit să-l ridice, Năstase -mare om de stat – a încercat să se sinucidă.
Dosarul „Zambaccian” (2014) – Condamnat din nou, la 4 ani de închisoare pentru luare de mită și șantaj. A primit bani, bunuri și servicii în schimbul influenței sale politice.
Dosarul „Mătușa Tamara” – A fost achitat, dar ancheta a scos la lumină o rețea de achiziții imobiliare suspecte derulate prin interpuși.
Dar dincolo de dosarele penale, Guvernarea Năstase a instalat ceva mult mai nociv – sistemul de baroni locali. Prin preluarea creativă a legii descentralizării finanțelor publice, sume imense au ieșit din bugetul central și au ajuns la dispoziția președinților de consilii județene. Aceștia redistribuiau discreționar resursele – cine era loial primea, cine nu rămânea pe dinafară.
Emblema acestui sistem a fost Nicolae Mischie, președinte al Consiliului Județean Gorj, care a declarat fără nicio jenă că „soarta comunelor din județ stă în pixul lui.” Nu era o metaforă. Era un sistem feudal cu acte în regulă. Din aceeași perioadă datează și Liviu Dragnea ca baron local de Teleorman, prefect timp de patru ani, apoi președinte al Consiliului Județean din 2000, construindu-și un sistem de control total al județului, culminând cu privatizarea firmei Tel Drum în 2002, societate care va reapărea mai târziu în anchete penale.
Ipocrizia ca filosofie de stat (2005–2012)
Perioada de opoziție 2004–2008 a PSD este revelatoare pentru un alt element definitoriu al PSD-ismului – ipocrizia structurală.
Partidul a criticat vehement guvernele PDL și PNL pentru corupție, în timp ce baroni săi județeni continuau, netulburați, aceleași practici. A vorbit despre „stat de drept” din impostura unor oameni care alterau tocmai statul de drept. Această perioadă a consacrat și dubla măsură ca normă – senatorii și deputații PSD votau în Parlament împotriva legilor anticorupție, blocau ridicarea imunității parlamentare a colegilor anchetați, dar apăreau la televizor invocând „prezumția de nevinovăție” cu o sfidătoare seninătate.
Revenirea la putere în 2008 și mai ales a USL 2012 (Uniunea Social-Liberală, alianța cu PNL și PC) a adus la suprafață o altă practică PSD consacrată – migrația politică instrumentalizată. Sute de aleși locali și parlamentari și-au schimbat culorile politice, traversând rapid de la PDL la USL, nu din convingere, ci pentru a-și proteja pozițiile și contractele. Sociologii politici numesc fenomenul „cartelizare” – partidele se transformă din instrumente ale cetățenilor în carteluri care-și împart accesul la resursele statului.
Dragnea și apogeul – Statul capturat (2016 – 2019)
Liviu Dragnea reprezintă vârful, apexul camele-omului politic modern în PSD, sinteza sa completă. Lider PSD din 2015, Dragnea a dominat scena politică românească între 2016 și 2019 cu o brutalitate politică rareori întâlnită în democrațiile europene. A condus guverne fără să fie premier – nu putea, fusese condamnat deja, schimbând trei premieri în doi ani (Grindeanu, Tudose, Dăncilă) ca pe niște directori de departament recalcitranți.
Dosarele Dragnea
Dosarul Referendumului 2012: Condamnat definitiv la 1 an cu suspendare (2016) pentru fraudarea referendumului de demitere a lui Băsescu – vot multiplu, turism electoral, falsificarea semnăturilor.
Dosarul DGASPC Teleorman: Condamnat la 3 ani și 6 luni de închisoare cu executare (iunie 2018) pentru instigare la abuz în serviciu – două secretare ale filialei PSD Teleorman erau salariate fictiv la Direcția de Asistență Socială, un serviciu public finanțat din bani publici. Dar condamnarea lui Dragnea nu a oprit mecanismul. A accelerat cea mai sfidătoare operațiune din istoria PSD-ismului – asaltul asupra legislației penale.
OUG 13/2017 – Noaptea în care statul a furat de la el însuși
31 ianuarie 2017, ora 22:00. Ministrul Justiției Florin Iordache anunță, prin intermediul mass-media, adoptarea OUG 13/2017 – Ordonanța de Urgență care modifica Codul Penal și dezincrimina abuzul în serviciu pentru prejudicii sub 200.000 lei, elimina infracțiunea de neglijență în serviciu și reducea drastic pedepsele pentru corupție. Ordonanța nu figurase pe ordinea de zi a ședinței de guvern. A fost publicată în Monitorul Oficial la miezul nopții.
Efectul practic era clar. Dragnea și zeci de alți politicieni cu dosare în curs sau condamnați ar fi putut scăpa de orice consecințe juridice. Procurorul General Augustin Lazăr a calificat ordonanța drept „ofensatoare pentru autoritatea judecătorească.” CSM-ul a votat în unanimitate sesizarea CCR. România a ieșit în stradă. 600.000 de oameni, cel mai mare protest din România de la Revoluție încoace, au umplut piețele din toată țara în seara de 5 februarie 2017. București, Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu, Brașov, Craiova. Diaspora românească a manifestat în fața ambasadelor române din zeci de orașe europene. OUG 13 a fost abrogată pe 5 februarie, iar Florin Iordache a demisionat. Dar tentativa nu s-a oprit.
Comisia Iordache (2018–2019) a continuat, prin modificări legislative în Parlament, să dezincrimineze abuzul în serviciu, să reducă pedepsele pentru corupție, să modifice legile justiției. Curtea Constituțională a respins în iulie 2019 pachetul de modificări ale Codurilor Penale. Comisia Europeană, Comisia de la Veneția și SUA au emis avertismente oficiale. România a continuat să fie blocată de Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) tocmai din cauza asaltului PSD asupra independenței justiției.
Bolile omului politic PSD – Minciuna ca instrument de comunicare
Minciuna politică PSD nu este accidentală, este sistemică. Câteva exemple antologice:
Victor Ponta (premier 2012–2015) a negat public că are probleme cu teza de doctorat, declarând că aceasta este o campanie politică. Comisia de etică a Universității București a constatat plagiatul. Ponta a demisionat abia în noiembrie 2015, după tragedia de la Colectiv. Era, la acel moment, inculpat în dosarul Turceni-Rovinari pentru 17 infracțiuni: fals în înscrisuri, complicitate la evaziune fiscală și spălare de bani.
Viorica Dăncilă, premier 2018–2019, a susținut în repetate rânduri că „nu știa” despre deciziile guvernului pe care îl conducea. Afirmații false despre stadiul negocierilor cu UE, declarații contradictorii despre mutarea ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim, promisiuni bugetare nerealizate – toate livrate cu o seninătate desăvârșită.
Fățărnicia – Etica ca zorzon
PSD a votat legi anticorupție la cererea Comisiei Europene și le-a sabotat prin ordonanțe de urgență. A adoptat coduri de etică interne și a ignorat sistematic propriile prevederi. În alegerile parlamentare din 2016, Liviu Dragnea, condamnat definitiv, figura pe lista de candidați PSD, însoțit de Cătălin Rădulescu (condamnat în primă instanță pentru dare de mită) și de Victor Ponta (trimis în judecată pentru 17 infracțiuni). Marcel Ciolacu, liderul PSD și premier (2023–2024), declara în campania electorală din 2024 că partidul s-a curățat, că nu mai are candidați cu dosare. Realitatea? PSD a trimis la alegeri patru candidați cu condamnări definitive sau în primă instanță.
Clientelismul – Statul ca pradă distribuită
Studiul realizat de Expert Forum (EFOR) documentează cu date concrete mecanismul clientelar PSD. Fondurile guvernamentale erau alocate disproporționat primăriilor conduse de partidul de la guvernare. În 2007, un primar PSD/FSN avea de trei ori mai multe șanse să primească bani de la Guvern decât un primar din opoziție.
Raportul rămâne o referință academică despre cum funcționează clientelismul politic în România postcomunistă. PNDL (Programul Național de Dezvoltare Locală), instrument creat de PSD, a distribuit miliarde de lei prin decizii discreționale, fără criterii transparente, în funcție de apartenența politică a beneficiarilor.
Nepotismul – Familia ca resursă de stat
Marian Neacșu, liderul grupului PSD din Camera Deputaților, a fost condamnat definitiv pentru nepotism în 2016. Și-a angajat fiica la cabinetul parlamentar. Mircea Cosma, președinte PSD al CJ Prahova, a fost trimis în judecată alături de fiul său, deputatul Vlad Cosma, pentru o mită de un milion de euro. Familia Cosma din Prahova este simbolul perfect al nepotismului PSD: tatăl, baron județean cu acces la resurse publice, fiul deputat cu imunitate parlamentară. Rețeaua – intactă ani de zile datorită protecției politice reciproce.
La nivel micro, angajările politice în instituțiile publice rămân o practică curentă. Fiecare schimbare de putere locală generează valuri de concedieri și angajări pe criterii politice, de la directori de școli la șefi de servicii din primării. Acesta este mecanismul prin care se construiește și se menține clientela electorală.
Corupția – De la excepție, la regulă
Datele sunt zdrobitoare – 23 de miniștri condamnați după 1989, cu pedepse totalizând peste 90 de ani de închisoare (sursa: Newsweek România). 15.000 de persoane trimise în judecată de DNA în 20 de ani de activitate. Prejudicii totale: 5,4 miliarde euro. Dintr-un Parlament ales în 2012 cu 588 de parlamentari, 80 au intrat în coliziune cu justiția – urmăriți penal, trimiși în judecată sau condamnați. Dintre aceștia, 38 aparțineau PSD – aproape jumătate. Studiul Transparency International plasează constant România în coada clasamentelor UE privind percepția corupției – 46 de puncte din 100 în 2024, sub pragul de 50 care semnalizează corupție sistemică.
Cazuri emblematice
Darius Vâlcov, ministru de Finanțe PSD, condamnat la 8 ani de închisoare pentru luare de mită și instigare la corupție. Marian Vanghelie, primar PSD al Sectorului 5 timp de 12 ani, condamnat în primă instanță la 11 ani și 8 luni – acuzat că ar fi luat mită de 30 de milioane de euro pentru contracte publice. Miron Mitrea, ministru în Guvernul Năstase, condamnat la 2 ani cu executare pentru luare de mită – contracte de construcție la locuința mamei sale.
Misoginia și agresivitatea – Omul politic PSD față de sine și față de cetățean
Cătălin Rădulescu, deputat PSD, a ajuns faimos pentru declarații care ar fi terminat cariera oricărui politician vest-european. A sugerat că protestatarii din Piața Victoriei ar trebui împușcați cu mitraliera, a amenințat magistrați în direct la televizor, a declarat că „femeile care se îmbracă provocator merită ce li se întâmplă.” A rămas deputat PSD prin mai multe mandate.
Florin Iordache, autorul OUG 13, a redevenit vicepreședinte al Camerei Deputaților.
Eugen Nicolicea, unul dintre arhitecții modificărilor Codurilor Penale în favoarea corupților, a primit funcții de conducere în partid. Consecințele pentru cei care au atacat justiția au fost, în sistemul intern PSD, zero. Destituiți prin promovare.
Migrația și „trădarea” ca practică politică curentă
Fenomenul UNPR (Uniunea Națională pentru Progresul României, 2010) este ilustrativ. Un partid creat explicit ca „taxi politic” pentru parlamentari care-și schimbau culoarea pentru a-și proteja dosarele sau pozițiile. Din șapte parlamentari UNPR incluși în statisticile de coliziune cu justiția, șase migraseră în partid sperând că schimbarea politică îi va proteja.
Controlul mass-media – Informația ca instrument de putere
Dan Voiculescu, fondatorul Partidului Conservator, partener de coaliție al PSD, a fostvcondamnat la 10 ani pentru spălare de bani în dosarul ICA, și confirmat separat de instanțe drept colaborator al Securității. Voiculescu controla Antena 1 și Jurnalul Național. Televiziunea și presa au devenit instrumente de apărare a intereselor politice și de atac la adresa magistraților.
Fenomenul „televiziunilor de partid” – posturi care funcționează în afara ideii de jurnalism, ca departamente de PR politic conectate direct la “cultura” organizatorică a PSD-ului. Emisiunile de propagandă deghizată în talk-show, jurnaliști transformați în avocați ai politicienilor inculpați, atacurile la adresa DNA și a procurorilor – toate acestea au creat un ecosistem mediatic în care cetățeanul n-a mai putut distinge informația de propaganda de partid.
Exportul modelului – Cum a infectat PSD-ismul întreaga clasă politică
Cea mai devastatoare consecință a PSD-ismului nu este că PSD-ul practică aceste vicii. Este că toată clasa politică românească s-a calibrat după ele.
PNL (Partidul Național Liberal), partid care se definea prin contrast cu PSD, a absorbit PDL-ul în 2014 – un partid cu propriii săi corupți și baroni. La alegerile locale din 2024, liberalii au susținut candidați cu dosare penale, au renunțat la codurile lor de etică și au format guverne de coaliție cu PSD, ștergând practic granița ideologică și morală dintre ei.
ALDE România, condusă de Călin Popescu-Tăriceanu (trimis în judecată pentru mărturie mincinoasă), a funcționat ani de zile ca anexă a PSD-ului.
AUR, partidul naționalist apărut în 2020, a preluat retorică agresivă și tehnici populiste direct din manualul PSD – atacuri la adresa justiției, discurs victimizant, promisiuni populiste fără acoperire. Expertul în anticorupție Radu Nicolae descria fenomenul direct – „Când puterea este centralizată în mâna câtorva persoane, acestea tind să abuzeze de puterea pe care o au pentru a se îmbogăți ei și clica din care fac parte. Acesta eate fenomenul pe care l-am văzut în administrația publică în ultimii 30 de ani.” Analistul Cristian Andrei completează tabloul: „Există un amestec de politicieni locali și business local, oameni potenți financiar, amestec care e mai neclar, mai gri și mai greu de indicat – un amestec care tinde să monopolizeze zona economică.” PSD-ismul nu mai este proprietatea unui partid. Este infrastructura invizibilă a clasei politice.
Ce lasă în urmă
Trei decenii de PSD-ism au produs o serie de efecte structurale care depășesc cu mult durata oricărui mandat.
Neîncrederea civică – Românii au unele dintre cele mai scăzute rate de participare electorală din UE – 30–40% la parlamentare. Neîncrederea în politică nu este apatie, ci concluzie rațională derivată din experiență.
Fuga creierelor – România a pierdut peste 3,5 milioane de cetățeni prin emigrare în ultimele două decenii – cel mai mare exod demografic voluntar din istoria europeană recentă. Părăsind țara, oamenii au “votat” împotriva unui sistem politic care nu le mai oferea perspective.
Infrastructura distrusă – Decenii de contracte atribuite clientelar, proiecte fantomă, fonduri europene pierdute prin incompetență administrativă deliberat cultivată. România are cel mai scăzut grad de absorbție a fondurilor europene din UE, în parte tocmai pentru că un sistem clientelar nu are nevoie de proiecte eficiente, are nevoie de proiecte care să genereze comisioane.
Justiția capturată și eliberată – Paradoxul românesc este că tocmai asaltul PSD asupra justiției a generat reacția societății civile și a comunității internaționale care a întărit instituțiile anticorupție. DNA a trimis în judecată 15.000 de persoane. Dar această luptă a costat.
Manual de supraviețuire politică pentru 30 de ani
PSD-ismul nu este o ideologie. Este o tehnologie a păstrării puterii. Componentele ei sunt simple și reproductibile. Iei un județ sărac. Te asiguri că rămâne sărac, dar distribui binefaceri selective. Iți angajezi rudele și prietenii în instituțiile publice. Atribui contractele firmelor aliaților. Controlezi mass media locale. Când vine justiția, ataci justiția. Când vine societatea civilă, o numești soroșistă sau „finanțată din exterior.” Când vine Bruxelles-ul, promiți reforme și nu le faci. Și dacă te prinde totuși, te asiguri că ai suficient de mulți colegi în aceeași situație ca să nu poți fi izolat.
Această tehnologie a funcționat. Funcționează în continuare. Și nu mai aparține unui singur partid. Întrebarea relevantă nu este cum am ajuns aici. O știm. Întrebarea este – câte generații mai sunt necesare pentru a dezinstala un sistem ale cărui rădăcini sunt mai adânci decât orice guvern?
Chipurile PSD-ismului după 2016 — Dragnea, Grindeanu și Ciolacu
Orice sistem are nevoie de fețe. De oameni concreți care să-i dea carnație, să-l facă vizibil, să-l transforme din teorie în experiență trăită. PSD-ismul din era 2016–2025 a avut trei astfel de chipuri. Fiecare a moștenit ceva din ADN-ul fondator. Fiecare a adăugat ceva propriu. Împreună, formează un portret de grup al clasei politice pe care România nu a reușit să o depășească.
Liviu Dragnea – Maestrul
Dragnea nu s-a născut politician. A intrat în politică prin structurile PSD județean, a devenit prefect și apoi președinte al Consiliului Județean Teleorman, unde a construit, metodic și răbdător, un sistem de control total. Nu era intelectual, nu era orator strălucit, nu era seducător în fața camerelor. Era altceva: un om al puterii reale, al celei invizibile. Un om care înțelegea că puterea nu stă în titlu, ci în control, controlul contractelor, al angajărilor, al fricii. Dragnea a ales să nu devină premier, pentru că fusese deja condamnat cu suspendare, și în schimb a condus trei cabinete succesive din umbra fotoliului de lider de partid. A schimbat premieri cum se schimbă șefii de departament în corporații: Grindeanu, Tudose, Dăncilă – toți numiți, toți ascultători inițial, toți eliminați când au dat semne că gândesc independent.
Modelul era simplu și nemilos: premierii lui Dragnea nu guvernau România. Executau ordinele lui Dragnea. Cea mai revelatoare scenă din biografia lui politică nu este condamnarea. Este discursul din 21 iunie 2017, când și-a demis propriul premier prin moțiune de cenzură. Dragnea declara, impasibil: „Premierul și Guvernul căruia i-am încredințat cel mai ambițios program de guvernare după 1989 nu a performat așa cum am sperat. Nu a mers rău, a mers binișor, dar pentru ceea ce am promis noi, binișor nu este de ajuns.” Era o minciună livrată cu aerul omului care crede că audiența nu știe. Toată lumea știa. Grindeanu fusese dat jos nu pentru că guvernase slab, ci pentru că refuzase să se supună. Dragnea a plecat la închisoare în mai 2019, condamnat definitiv. Dar sistemul construit de el, rețelele de contracte, baronii loiali, logica supunerii față de lider, a supraviețuit. Un sistem bun nu depinde de arhitectul lui.
Sorin Grindeanu – Ucenicul care s-a pocăit… și a revenit
Grindeanu este personajul cel mai revelator din toată drama PSD-istă tocmai pentru că traiectoria lui este o parabolă perfectă a ceea ce PSD-ismul face cu oamenii care îi intră în orbită. A fost nominalizat premier de Dragnea la 28 decembrie 2016, după ce președintele Iohannis refuzase prima propunere. Într-un interviu comun cu Dragnea, Grindeanu a afirmat că va avea o relație de subordonare față de liderul PSD. Era o declarație fără precedent în democrațiile normale. Un premier care anunță public că se subordonează șefului de partid, nu Constituției.
La scurt timp după instalare, guvernul său a adoptat OUG 13, ordonanța care a declanșat cele mai mari proteste post-Revoluție, cu sute de mii de oameni în stradă în toată țara. Grindeanu semnase ce i se ceruse. Fusese unealta. Când a refuzat să mai fie unealtă, a fost aruncat. PSD a reușit performanța de a deveni primul partid din istoria României care și-a dat jos propriul premier prin moțiune de cenzură. Apoi a urmat actul doi al parabolei, și mai instructiv decât primul. Grindeanu a denunțat public sistemul Dragnea. A declarat că partidul este condus „defectuos”, că este proprietatea personală a unui om. A promis că nu va mai „ține isonul unor proiecte personale.” A spus: „Am fost om de stânga, sunt și voi fi om de stânga, și voi reveni în PSD.” Și s-a întors. Nu în opoziție, nu în societatea civilă, nu în lumea privată. S-a întors exact acolo de unde venise.
Timp de trei ani, până în octombrie 2020, Grindeanu a fost președinte al ANCOM, cu un venit mediu net lunar de peste 44.000 de lei. Numirea, ironie supremă, fusese aprobată de aceiași parlamentari PSD care votaseră pentru demiterea guvernului său. Apoi a revenit în PSD, a devenit ministru al Transporturilor, prim-vicepreședinte al partidului. Cercul a fost închis perfect. Povestea lui Grindeanu nu este despre un om care a greșit și s-a îndreptat. Este despre un sistem care nu lasă pe nimeni cu adevărat afară. Odată ce ai intrat, structura te resoarbe. Alternativa, să faci ceva cu viața ta în afara statului, nu există în mentalul PSD-ist. Statul nu este un loc în care lucrezi. Este aerul pe care îl respiri.
Marcel Ciolacu – Moștenitorul „normalității”
Dacă Dragnea era bruta cu viziune și Grindeanu era ucenicul obedient, Ciolacu a fost ceva mai subtil și, tocmai de aceea, mai periculos: omul care a normalizat imoralitatea. A preluat partidul în 2019, după dezastrul Dăncilă, prezentându-se ca omul curățeniei, al noului început, al PSD-ului care s-a învățat minte. Era naratiunea perfectă pentru o țară obosită de scandal. Ciolacu nu striga, nu amenința magistrați, nu propunea ordonanțe nocturne. Vorbea ponderat, îmbrăca costume bune, zâmbea diplomatic. Era… prezentabil. Și ăsta era exact trucul. Dar sub masca prezentabilă, mecanismele PSD-ismului funcționau intact. Curtea de Conturi din Buzău a constatat, în 2009, că o firmă de construcții pe care Ciolacu o condusese cauzase o supratarifare de aproximativ 1,3 milioane de euro pentru proiecte de infrastructură stradală, printr-un contract ilegal cu o firmă deținută de un coleg de partid. Un început de carieră cu arome familiare.
Nepotismul? Premierul a acordat un împrumut nepotului său Mihai-Cristian Ciolacu în valoare de 490.000 de lei, sumă care apare în declarația sa de avere. Clientelismul? Presa din România a scris pe larg despre apropiații lui Ciolacu care obțin milioane de lei din bani publici prin contracte cu statul.
Sub mandatul său de premier, România a atins cel mai mare deficit extern, inflația a ajuns la 7,3%, cea mai mare din Uniunea Europeană. Iar în Indicele Democrației The Economist din 2024, România a fost retrogradată de la democrație defectuoasă la regim hibrid, devenind singurul stat UE clasificat astfel. Iar în campania prezidențială din 2024, același Ciolacu care vorbise despre „curățarea” PSD-ului a cerut demiterea secretarului de stat care respinsese cererea sa de a fi declarat Luptător cu Rol Determinant la Revoluție – o ilustrare perfectă a reflexului PSD-ist – statul există ca să-ți servească ție, nu invers.
Ciolacu a pierdut primul tur al prezidențialelor din 2024 la o diferență de 2.740 de voturi. A anunțat că demisionează din conducerea partidului. Nu a demisionat. A rămas. Bineînțeles.
Epilog – Ce ne spun aceste trei chipuri
Dragnea, Grindeanu, Ciolacu nu sunt trei oameni diferiți. Sunt trei versiuni ale aceluiași manual de supraviețuire politică. Dragnea l-a scris cu sânge rece. Grindeanu l-a contestat și apoi l-a adoptat. Ciolacu l-a cosmezizat și l-a predat generației următoare ca pe ceva firesc.
Tocmai în asta stă adevărata victorie a PSD-ismului – nu în dosarele penale, nu în ordonanțele nocturne, nu în baronii locali. Ci în faptul că generații întregi de politicieni – din toate partidele – au ajuns să creadă că politica asta este normalitate. Că statul există pentru a fi spoliat. Că loialitatea față de partid precede loialitatea față de cetățean. Că minciuna livrată cu calm este strategie, nu patologie.
Și că dacă ești prins, nu pleci. Aștepți. Te întorci întotdeauna.
