În fiecare an, pe 19 octombrie, în autonomia găgăuză se sărbătorește oficial Ziua comemorării victimelor foamei, care au suferit găgăuzii în perioada stalinistă. Recunosc cu rușine – nu știam că există o astfel de zi în autonomie. Și asta spune multe nu doar despre mine.
Din păcate, la Chișinău, când vine vorba de Găgăuzia, suntem obișnuiți ca această regiune, capturată de Shor și compania, să fie asimilată cu elitele corupte din Comrat. Ne-am umilit, aproape că am încetat să ne mai jignim. E mai ușor să te gândești că Găgăuza au căzut în sfârșit în brațele putinismului, și nu poți face nimic în privința asta.
Această prejudecată m-a împiedicat să cred că, în Găgăuzia, cineva mai poate perpetua memoria victimelor regimului stalinist. Într-o regiune în care statuia lui Lenin încă se află în centrul orașului, dorința de a vorbi deschis despre crimele comunismului părea – sincer – imposibilă.
Și aici am greșit.
În Găgăuzia, am întâlnit două femei remarcabile – jurnalista Ekaterina Jekova și educatoarea Elena Karamit. Acestea, în ciuda presiunii și rezistenței, au reușit să convingă Adunarea Națională a Autonomiei să adopte o rezoluție de Ziua Memoriei din 15 octombrie 2019.
Două femei, fără lozinci și fără steaguri, au făcut ceea ce nu au putut face așa-zișii „mari oameni de stat”.
Propunerea de instituire a Zilei Comemorării Victimelor din 1946-1947 în Găgăuzia a întâmpinat rezistență dură de la început. Atât cetățenii obișnuiți, cât și deputații Adunării Naționale au obiectat. Toți cei pentru care trecutul sovietic nu este o tragedie, ci o nostalgie. Cei care au pledat pentru instituire unei astfel de zile au fost acuzați că au încercat „discreditarea URSS”. Proiectul în sine a fost numit „provocare politică”, deși nu a avut nicio legătură cu geopolitica.
De-a lungul multor ani, autorii au încercat să convingă publicul local că nu este vorba despre politică, ci despre demnitatea umană. Nu vorbim despre sloganuri, ci despre durere și compasiune umană. Scopul a fost moral și drept – să ne amintim oficial zeci de mii de oameni care au murit în anii staliniști.
În februarie 2018, proiectul de lege a eșuat: 13 voturi „pentru”, 8 „împotriva” și 7 s-au abținut. Abia în toamna anului 2019, după desfășurarea audierilor publice, Adunarea Națională a luat în continuare o decizie – 15 voturi „pentru”. Dar a eliminat tot din text care îți putea aminti când s-a întâmplat exact acest lucru. Nici un cuvânt despre 1946-1947. Simplu: „Ziua comemorării victimelor foamei în rândul găgăuzilor. Fără vină. Fără nume.
Această indecizie – acest compromis forțat – vorbește de la sine. Arată cât de adânc a paralizat sistemul sovietic conştiinţa întregului popor. Dacă în 2025, este încă dificil să ne amintim pur și simplu de victimele grevei foamei regimului sovietic – atunci frica și autocenzura au ajuns prea adânci.
Să refuzi să-ți aduci aminte de morții tăi – nu uciși de dușman, care a murit în război, ci care a murit de foame din cauza autorităților, ale căror monumente sunt încă ridicate aici – nu mai este doar uitare. E amnezie programată.
Fosta șefă a autonomiei, Irina Vlah, s-a opus inițiativei cu redundanță. Ea a declarat că este „anti-rusă în esență”. Ca și cum onorarea memoriei oamenilor înfometați este un caz geopolitic. Dar adevărul este simplu: memoria este periculoasă pentru cei care se hrănesc cu mituri. Măcar să știm ce s-a întâmplat atunci, în sudul Basarabiei.
Foamea din 1946-1947, provocată de regimul sovietic, a devenit una dintre cele mai grave tragedii din istoria găgăuzilor. Potrivit istoricilor, între 30 și 50 de mii de găgăuzi au murit de foame. În unele sate, populația a scăzut în proporție de 20% până la 50%. Asta înseamnă un deces în fiecare a doua casă. Avdarma, Tomay, Beshalma, Chishmikioi, Chadyr-Lunga, Gaidar – aceste nume nu sunt doar geografie. Acestea sunt locurile unde moartea a mers din cameră în cameră.
Multe dintre aceste sate nu s-au mai întors niciodată la populația antebelică. Unele nu și-au revenit niciodată.
Și totuși, în ciuda amplorii, această catastrofă nu a fost încă recunoscută la întreaga sa dimensiune. Rana rămâne deschisă. Ea este fie ignorată, fie temută – ca și cum amintirea morților ar putea răni pe cineva.
Foamea postbelică – fără exagerare – este cea mai mare tragedie colectivă din istoria recentă a găgăuzilor. Dar și cea mai ascunsă.
Istoricul Constantin Courdoglo, în cartea sa „Foametea din Găgăuzia (1946-1947),” nu doar estimează pierderile — de la sute la peste o mie de morți în fiecare sat — dar descrie și ceea ce este mai greu de numărat: trauma, care a trecut de generații și a devenit parte a identității găgăuze. Această durere este încă considerată inconfortabilă, prea „sensibilă” pentru discuții publice.
Tăcerea din jurul acestei tragedii – din frică, rușine sau atașament față de ideologie – spune mult mai multe despre noi decât ne-am dori.
Este și vina Chișinăului că Găgăuzia a devenit o autonomie capturată. De prea mult timp ne prefacem că asta e „problema lor”, nu a noastră. Am rămas tăcuți, convingându-ne că nu ne privește.
Acești oameni – oricât de izolați ar părea – sunt concetățenii noștri. Nu pot și nimeni nu are dreptul să îi arunce în brațele Rusiei și bandiților care îi țin ostatici de zeci de ani.
După călătoria mea în Autonomia Găgăuză, am înțeles un lucru simplu clar: acești oameni au nevoie de libertate.
Libertatea de dicolo de zidurile închisorii miturilor sovietice.
Libertatea față de iluzii, de propagandă veninoasă, care le-a furat deja trecutul, continuă să fure prezentul – și este gata să ia viitorul.
57.147 de persoane au votat la alegerile parlamentare din 28 septembrie din Găgăuzia. Doar 1.825 au ales ruta pro-europeană. Puțini, dar nu nimic. Acesta este un semnal: ceva începe să se schimbe acolo. Deci, nu toată lumea a renunțat. Și dacă măcar o persoană vrea să iasă din întuneric, suntem obligați să-i dăm o mână de ajutor.
Avem datoria morală, istorică și politică de a ajuta acești oameni să revină la adevăr și demnitate – libertatea de a cunoaște adevărul istoriei lor.
Este responsabilitatea noastră comună să ajutăm Găgăuzia să devină o parte reală a spațiului comun numit Republica Moldova.
P.S. Rolul Ekaterinei Jekova și Elenei Caramit în luarea deciziei de a stabili ziua de 19 octombrie ca zi de comemorare a victimelor foametei în rândul găgăuzilor – nu poate fi supraestimat. Aceste două femei, singure, au făcut ceea ce alții nu au putut – sau nu ar avea curajul să facă. Istoria cunoaște multe cazuri când demnitatea unui întreg popor a fost salvată de o mână de oameni curajoși. Curajul lor este poarta spre viitor. Un viitor în adevăr. Memorie. Şi demnitate.
Pe 19 octombrie, doliul este împărțit nu doar de găgăuze, ci și de toată societatea moldovenească, care-și amintește de toate victimele foametei provocate de regimul stalinist.
Pentru că aceasta este durerea noastră comună.
