Turcii au ieșit pe stradă în marile orașe ale țării, după ce primarul Istanbului, Ekrem İmamoğlu, a fost arestat miercuri, sub acuzația de fapte de corupție și constituirea unui grup infracțional organizat. Acesta era văzut de mulți drept principalul contracandidat al lui Erdoğan la viitoarele alegeri prezidențiale.
Lira turcească a căzut la un nou minim istoric în urma turbulențelor provocate de reținerea lui İmamoğlu. Opoziția acuză regimul de la putere că a concertat întreaga operațiune pentru a-l scoate din cursă pe primarul Istanbulului, cel mai mare oraș al țării și al Europei, de altfel.
Arestarea politicianului a venit la o zi după ce Universitatea din Istanbul i-a retras diploma universitară, pe motiv de eroare și nulitate. De altfel, presa a spus că invalidarea diplomei a fost văzut drept primul pas al încercării de a-l împiedica pe İmamoğlu să candideze. Speculația a fost făcută pe baza faptului că, în conformitate cu Constituția țării, o diplomă de studii superioare este necesară pentru a putea candida la funcția supremă în statul turc.
Evenimentele de ieri au readus în prim plan o discuție mai amplă legată de abordarea lui Erdoğan, în special după tentativa de puci pe care a oprit-o în 2016. Atunci, o parte a Armatei a încercat înlăturarea liderului de la putere, pe motivul că a încălcat laicitatea statului, devenită status quo încă de pe vremea lui Mustafa Kemal Atatürk.
Erdoğan a folosit acea încercare de lovitură de stat pentru a justifica o epurare în masă a aparatului de stat și a societății civile. El a pretins că teologul musulman de orientare liberală, Fethullah Gülen, aflat în exil în SUA de mai mulți ani, a fost creierul acelei operațiuni. Ca urmare a represaliilor puterii, 77.000 de oameni au fost arestați, iar peste 160.000 au fost concediați.
La putere de peste două decenii
Președintele turc a devenit cunoscut lumii în anii 90, atunci când a fost ales ca primar al metropolei Istanbul, funcție pe care a ocupat-o din 1994 până în 1998. El a fost condamnat la închisoare pentru incitare la ură, întrucât a recitat o poezie cu un puternic iz islamic. Ulterior, în 1999, a fost eliberat din detenție. După acel moment, Erdoğan a devenit unul dintre fondatorii „Partidului Justiției și Dezvoltării” (AKP).
Trebuie punctat că politica din Turcia a fost dominată, în ultimele decenii, de lupta constantă dintre tabăra islamistă, adeptă a unei ideologii bazate pe principiile religiei mahomedane, respectiv tabăra laică, unde se regăsesc atât reformiștii, cât și naționaliștii kemaliști. Președintele, alături de aliații săi politici, se regăsesc în prima categorie.
AKP a câștigat clar alegerile din 2002, iar Erdoğan a devenit premierul țării în 2003. Primii săi ani de mandat au fost caracterizați de dorințele acestuia de a accede în Uniunea Europeană, după ce Turcia a devenit o țară candidată în 1999. Ulterior, mai mulți lideri europeni, în special Angela Merkel a Germaniei și Nicolas Sarkozy al Franței au dat de înțeles că turcii nu sunt pregătiți să adere, iar prim-ministrul turc de atunci a început să adopte o poziție mai eurosceptică.
În 2014, când acesta a devenit președinte, abordarea sa față de UE se schimbase radical față de momentul când a preluat puterea la începutul anilor 2000. După epurările făcute de regimul Erdoğan în urma evenimentelor din 2016, Bruxellesul s-a decis să înghețe negocierile de aderare la Uniune cu Turcia.
În 2007, a avut loc un prim referendum de modificare a Constituției, prin care se dorea alegerea președintelui direct de către popor, nu de parlament. Modificarea a fost aprobată cu peste 68% din voturi. Erdoğan a candidat în 2014 la primele alegeri prezidențiale organizate după noile reguli și a câștigat din primul tur cu 51,8%. Turcia rămânea o republică parlamentară, însă președintele era șeful statului, ales prin vot direct. Aceasta era o configurație asemănătoare cu cele avute de mai multe țări în prezent, precum Republica Moldova, Bulgaria, Cehia, Finlanda, sau Slovacia.
Ulterior, după puciul din 2016, pe care Erdoğan l-a oprit, a dorit schimbarea organigramei puterii în stat. În 2017 a organizat un nou referendum pentru modificarea Constituției țării astfel încât Turcia să devină o republică prezidențială unitară. Referendumul a trecut, cu 51% din voturi, deși au existat acuzații de fraudă venite din partea opoziției. Drept consecință, structura puterii executive a fost schimbată, în sensul că funcția de prim-ministru a fost abolită, iar puterea președintelui a crescut considerabil. Practic, rolul acestei poziții a căpătat mai multe prerogative, asemănător cu funcția de președinte în SUA, Brazilia, sau Argentina.
Primele alegeri în noul sistem au avut loc în 2018. Erdoğan s-a impus din nou în primul tur, cu peste 52% din voturi. Simultan, s-au organizat și alegerile parlamentare. AKP a luat 42,5% și a făcut alianță de guvernare cu „Partidul Mișcării Naționaliste” (MHP), formațiune de extremă dreaptă, asociată cu „Lupii Gri”.
Turcia din ultimii ani a fost caracterizată de o situație economică dificilă, accentuată de criza COVID, dar și de politicile puterii, conform specialiștilor. Drept urmare, la scrutinul din 2023, era prima după mulți ani când sondajele indicau că Erdoğan ar putea pierde. Tot el a câștigat în cele din urmă, numai că de data aceasta a avut nevoie și de turul al doilea, unde l-a învins pe Kemal Kılıçdaroğlu, candidatul opoziției kemaliste. În cursa legislativă, AKP a scăzut la 35%, dar cu sprijinul MHP a reușit să rămână în majoritate.
Opoziția kemalistă
Kemalismul, sau atatürkismul, este ideologia bazată pe principiile lui Mustafa Kemal Atatürk, considerat părintele Turciei moderne. Acesta a fost mareșal în armata turcă și primul președinte al țării, din 1923, până la moartea sa în 1938. El a venit la putere pe fondul vidului creat după prăbușirea Imperiului Otoman, în urma Primului Război Mondial. Antanta victorioasă a încercat atunci să împartă Turcia în mai multe „bucăți”. Franța, Marea Britanie și Italia ar fi urmat să aibă zone de influență. Guvernul de la Istanbul și ultimul pașa otoman au susținut la rândul lor acest plan.
Drept răspuns, naționaliștii, în frunte cu Atatürk, au întemeiat un guvern la Ankara. Ei se opuneau întregului aranjament. A urmat un război din 1919, până în 1923, când turcii i-au învins pe greci, armeni, francezi și britanici. În urma victoriei, Atatürk a devenit noul șef de stat al Turciei și a impus o agendă reformatoare, menită să descotorosească țara de spiritul otomanilor și totodată să o aducă în rând cu statele occidentale.
Atatürk a avut șase principii care au stat la baza reformei sale. Acestea sunt reprezentate inclusiv pe cele șase sulițe de pe emblema „Partidului Republican Popular” (CHP), fondat de acesta. Ideile respective au fost: republicanismul, menit să înlăture dinastia otomană; populismul, puterea oamenilor de rând și nu nobililor asociați cu „Poarta”; naționalismul, Turcia să devină un „stat național”; laicismul, astfel cultul musulman nu mai era „religia de stat”; etatism, o organizare statală modernă; reformism, Turcia să fie în ton cu lumea civilizată și occidentală.
Tot statul modern turc, ca mod de organizare și funcționare a fost gândit în concordanță cu viziunea kemalistă. Este vorba inclusiv de instituțiile de forță, precum Armata și Poliția, dar și întregul aparat de justiție. De aici a pornit și tradiția cu Armata pe post de gardian al laicității. Generalii au intervenit de mai multe ori de-a lungul istoriei, precum în 1960, sau în 1997, pentru a înlătura de la putere guvernele cu tentă islamistă, sau care au gestionat economia dezastruos (1971, 1980). Și în 2016, s-a încercat o intervenție asemănătoare, care a eșuat însă.
Republicanii se întorc
Ani de zile, CHP-ul pur și simplu nu a avut niciun „antidot” pentru guvernarea AKP și s-a zbătut neputincios în opoziție. Inclusiv în 2023, în condițiile în care rata medie a inflației a fost de aproape 54%, kemaliștii tot nu au reușit să îl învingă pe Erdoğan.
Soarta le-a „surâs” însă în 2024, la alegerile locale. Atunci, kemaliștii au reușit prima victorie din 1999 încoace în orice fel de alegeri, fie ele prezidențiale, legislative sau locale. CHP a luat primul loc cu 35,5%, față de cele 32,3% ale AKP. 35 din cele 81 de provincii au fost câștigate de republicani, în timp ce formațiunea președintelui s-a impus în doar 24. Cele mai importante curse au fost în marea lor majoritate câștigate de republicani, inclusiv la Istanbul, Ankara, Izmir, Bursa, Antalya, sau Adana.
Pe fondul victoriei, a apărut apoi dezbaterea internă în CHP legată de strategia formațiunii. Există două curente predominante în cadrul formațiunii. Pe e de o parte sunt reformiștii, adepți ai unei ideologii de centru-stânga, apostoli ai modernizării țării. Pe de altă parte, mai sunt și naționaliștii, care nu sunt islamiști, dar doresc un program politic de dreapta. Așa cum s-a putut, observa, kemalismul este de fapt un amalgam de curente, lucru reflectat și în situația din prezent în CHP.
Ce leagă însă aceste facțiuni este devotamentul față laicitatea statului, atașamentul față de NATO, apropierea de Europa, respectiv opoziția față de Erdoğan, neo-otomanismul său și islamism.
Lideri anti- Erdogan
Există doi lideri importanți, considerați fiecare că reprezentă una dintre tabere. Cei doi au fost certificați prin vot de către cetățeni și ambii au fost vehiculați drept viitori candidați a formațiunii.
Ekrem İmamoğlu a fost ales primar al regiunii Istanbul, cu o majoritate clară de 51%, față de 39% cât a luat candidatul AKP. El este văzut drept principalul reprezentant al „aripii reformiste”.
Mansur Yavaș a câștigat alegerile locale în Ankara, cu o majoritate chiar și mai zdrobitoare decât a colegului din Istanbul. Acesta a luat 60%, aproape dublu cât rivalul său de la AKP, cu 31%. Yavaș este venit mai recent în partid, el fiind considerat cel mai important reprezentant al filonului naționalist, anti-islamist al formațiunii.
În urma alegerilor din 2024, a existat dezbaterea internă dacă opoziția să forțeze noi alegeri anticipate, pentru a profita de cota bună de încredere pe care o are în prezent, sau dacă să aștepte alegerile la termen. Logica ideii din urmă ar fi că Erdoğan și AKP s-ar „eroda” și mai rău în tot acest timp, iar CHP va crește chiar și mai mult în sondaje.
İmamoğlu a fost adeptul primei ipoteze, în timp ce Yavaș a susținut că ar fi mai bine ca CHP să aștepte. A doua jumătate a 2024 a fost dominată de acest „ping-pong” de la distanță dintre İmamoğlu și Yavaș. Toate acestea aveau loc în contextul în care exista dorința în partid de a se organiza alegeri primare pentru stabilirea unui candidat prezidențial, în special în cazul în care ar putea avea loc „anticipate”. Primarul de Ankara a tot încercat amânarea acestui demers.
În cele din urmă, a avut loc în ianuarie o întâlnire între İmamoğlu, Yavaș și Özgür Özel, liderul din Parlament al CHP. Cei trei au stabilit să meargă împreună la viitoarele alegeri prezidențiale din 2028 și au pus capăt oricărei speculații că Yavaș și İmamoğlu ar urma să candideze separat. Ulterior, s-a decis organizarea alegerilor interne din CHP pe 23 martie. Yavaș nu s-a mai înscris în cursă, iar İmamoğlu era mare favorit să fie el alesul.
Sondajele indicau însă că Yavaș ar sta mai bine decât omologul său de la Istanbul, în lupta cu Erdoğan. Cu toate acestea, evenimentele din zile trecute foarte probabil îi vor oferi un „boost” lui İmamoğlu.
Cei doi au fost aleși ambii prima dată în 2019, când au reușit să învingă fiecare pe primarii în funcție, de la AKP. S-a vorbit despre fiecare dintre ei inclusiv în 2023, drept potențiali candidați. Cu toate acestea, Kemal Kılıçdaroğlu, șeful CHP, a fost cel care a candidat, în ciuda faptului că stătea mai prost decât İmamoğlu și Yavaș în măsurători.
Rămâne de văzut dacă İmamoğlu va fi în cele din urmă candidatul CHP, în condițiile în care ar putea să fie împiedicat să candideze din cauza dosarelor, sau a retragerii diplomei de studii universitare.
Dinastia
De cealaltă parte, la AKP, este probabil ca Erdoğan să fie din nou alesul partidul, asta în condițiile în care el își va da demisia până la expirarea mandatului în 2028. Dacă el își va duce însă până la capăt mandatul, atunci nu va mai fi eligibil pentru președinție, întrucât ar fi constrâns de limita constițională de două mandate întregi.
Cei care ar putea candida în locul său, din partea AKP, ar fi ministrul de extern, Hakan Fidan, sau antreprenorul Selçuk Bayraktar. Acesta din urmă este și ginerele lui Erdoğan. Firma sa, Baykar, specializată în tehnologie militară și inteligență artificială, are un venit anual de două miliarde de dolari.
Ei au produs și celebrele drone Bayraktar TB-2, care au jucat un rol important pentru armata ucraineană în primele zile ale războiului cu Rusia.
