Anul acesta se vor împlini exact zece ani de la referendumul care a schimbat direcția Marii Britanii. Într-un articol publicat în Reuters Breakingviews, Hugo Dixon, fondatorul campaniei pro-Remain „InFacts” și unul dintre cei mai riguroși analiști ai costurilor Brexit, adresează o întrebare pe care mulți britanici o gândesc, dar puțini politicieni o rostesc.
Cum ar putea Regatul Unit să revină în Uniunea Europeană? Iar Verzii europeni, reuniți la Bruxelles pe 8 mai, au dat primul răspuns instituțional prin adoptarea unei declarații care afirmă că „viitorul Regatului Unit se află în Uniunea Europeană.”
Citește și:
Alegeri în Marea Britanie: Reform UK are șanse la peste 1.000 de mandate locale, facțiunea Starmer se prăbușește
Dezbaterea se poartă acum, după alegerile locale care au produs cea mai dramatică fragmentare politică din istoria modernă britanică. Nu este întâmplător. Este rezultatul convergenței a trei tendințe pe care nici Brexit-ul cel mai convins nu le mai poate ignora.
Lumea din 2016 nu mai există
Referendumul din 2016 s-a desfășurat într-o lume în care NATO părea o garanție solidă împotriva Rusiei, în care SUA era un partener de nădejde, iar Organizația Mondială a Sănătății oferea un cadru stabil pentru comerț. Susținătorii Brexit-ului promiseseră că Marea Britanie va prospera prin acorduri comerciale proprii, în special cu SUA, eliberată de birocrația Bruxelles-ului.
„Această viziune despre lume pare acum naivă”, scrie Dixon. Rusia a lansat o invazie la scară largă a Ucrainei. America sub Trump a subminat NATO, a demontat sistemul comercial global și a arătat că „relația specială” pe care Marea Britanie credea că o are cu Washingtonul „valorează puțin.”
Într-o lume în care forța primează, Dixon argumentează că Marea Britanie ea ar fi mai în siguranță și mai prosperă alături de prietenii de dincolo de Canalul Mânecii, dar, cu condiția, adaugă el prudent, cele 27 de state membre depășesc diviziunile interne și își consolidează infrstructura de apărare.
Un studiu al National Bureau of Economic Research, citat de Dixon, calculează că Brexit-ul a costat Marea Britanie între 6% și 8% din producția economică până în primul trimestru al anului 2025.
Nu o pierdere ipotetică pentru un viitor abstract, ci o pierdere deja produsă, cuantificabilă, care se simte în prețuri, salarii și nivelul de trai. Și 55% dintre britanici vor să revină în UE, față de 33% care se opun, conform unui sondaj recent citat de același autor.
Verzii europeni declanșează dezbaterea
Dacă Dixon oferă logica economică și geopolitică, Verzii europeni au furnizat primul act politic formal. La reuniunea anuală a liderilor mișcării, desfășurată la Bruxelles pe 8 mai, chiar în ziua în care alegerile locale britanice produceau cutremure electorale, delegații din 30 de partide verzi europene au adoptat un text care afirmă că „Brexit a fost un eșec politic și economic cu consecințe negative durabile pentru oamenii din Regatul Unit și din toată Europa.”
Vula Tsetsi, copreședinta Partidului Verde European, a explicat pentru „The Guardian” logica momentului: „Cineva trebuie să declanșeze dezbaterea. Discuția principală aparține în primul rând dezbaterii democratice din Regatul Unit și nu vrem să luăm acest loc, dar am dori să o declanșăm ca familie politică europeană. Poate că alte familii politice se vor alătura, dar pentru noi momentul este acum.”
Zack Polanski, liderul Verzilor din Anglia și Țara Galilor, care tocmai câștigase primăria Hackney cu 47,2% din voturi, prima primărie verde din Londra a descris Brexit-ul drept „o lovitură de ciocan într-o economie deja slabă” și s-a declarat „ferm, categoric în favoarea” readerării eventuale.
Traseul Dixon – posibil, dar cu condiții exigente
Scenariul pe care Hugo Dixon îl propune în Reuters nu este unul de tip „Starmer anunță mâine că ne întoarcem.” Este un traseu în etape, cu un calendar realist și cu mai multe condiții care trebuie îndeplinite simultan.
Dar după pierderile din alegerile locale, Dixon sugerează că „zilele lui Starmer ca premier ar putea fi numărate.” Un nou lider laburist ar putea fi mai îndrăzneț, unde 83% din membrii partidului vor readerarea la UE. Un premier laburist diferit ar putea include obiectivul în manifestul electoral pentru alegerile generale care trebuie organizate cel târziu în august 2029.
În plan secund se află presiunea din flancul stâng. Liberal-Democrații și Verzii au declarat că readerarea la UE este obiectivul lor pe termen lung. Dacă aceștia fac campanie viguroasă pe această temă și încep să ia voturi de la laburiști, guvernul va fi sub presiune să-și asume același angajament.
Același instrument care i-a exclus și un referendum cu supramajoritate. Un plebiscit pe principiul readerării, similar cu cel din 2016, care a fost pe principiul ieșirii cu un prag de succes de 60%, nu de 50%+1.
Tratatul de readearare ar putea specifica și condițiile „divorțului” în cazul în care Marea Britanie ar vrea să iasă din nou, tot cu o majoritate de 60%. Aceasta ar răspunde grijii fundamentale a UE, și anume să nu treacă printr-o altă ieșire „traumatizantă” dacă un viitor guvern Farage ar smulge din nou Marea Britanie din bloc.
Obstacolul 1: Prin Farage nu dispare și sistemul electoral ce îl avantajează
Până aici, argumentele Dixon și ale Verzilor europeni sunt coerente și intelectual oneste. Dar există o serie de obstacole structurale pe care niciun scenariu optimist nu le poate rezolva prin mecanisme de vot sau calcule politice, oricât de bine construite.
Reform UK a câștigat cel mai mare număr de voturi în alegerile locale din 8 mai, cu o dispersie geografică suficient de largă pentru a fi mai mult decât un protest regional. Dixon recunoaște că orice tentativă de readearare „ar face față unui atac din partea Reform”, care ar reanima argumentele privind imigrația și suveranitatea națională.
Brexit-ul din 2016 a fost câștigat cu 52%. Un referendum de readearare ar trebui să atingă 60%, iar un prag semnificativ mai înalt decât procentul de 55% care sprijină readerarea azi, conform sondajului YouGov.
Sprijinul de 55% este o majoritate confortabilă în sondaje, dar nu este același lucru cu o majoritate în cabina de vot după o campanie de șase luni în care Farage ar controla narativa despre pierderea controlului frontierelor.
Obstacolul 2: Termenii readerării nu vor fi cei inițiali
Dixon menționează acest punct, dar îl tratează cu o ușurință pe care detaliile nu o justifică, iar Marea Britanie nu ar mai primi rabatul la contribuția sa bugetară negociat cu succes de Margaret Thatcher în 1984 și care i-a adus Marii Britanii miliarde de lire în decenii.
UE ar putea cere adoptarea euro și, deși cinci state membre (Polonia, Suedia, Ungaria, Cehia, România, Danemarca) nu l-au adoptat, presiunea pentru Marea Britanie ar fi diferită, tocmai pentru că precedentul Brexit ar face Bruxelles-ul mai puțin generos cu excepțiile.
Negocierile de readearare ar dura ani, nu luni. Negocierile pentru Brexit au consumat patru ani și au produs o criză constituțională internă. Negocierile pentru readearare, cu o opoziție parlamentară și mediatică activă, nu ar fi mai simple.
În această perioadă, economia britanică ar trăi sub incertitudinea permanentă a unui proces nefinalizat, exact tipul de incertitudine pe care piețele o penalizează.
Obstacolul 3: UE nu este aceeași din 2016
UE din 2026 nu mai are același centru de greutate ca în 2016. Polonia este în primele puteri militare ale continentului. Germania negociază cu Franța o umbrelă nucleară europeană, iar interesele și prioritățile blocului s-au reconfigurat în jurul unor ecuații în care Marea Britanie nu a participat.
Mai mult, Tsetsi recunoaște că „niciun alt partid politic european nu se așteaptă să urmeze” exemplul Verzilor. Verzii sunt reprezentați în puține guverne europene și au pierdut teren în alegerile pentru Parlamentul European din 2024. Faptul că ei declanșează dezbaterea este semnificativ simbolic, dar nu echivalează cu un consens european pentru readearare.
Obstacolul 4: Politica internă britanică, mai fracturată decât sugerează sondajele
55% din britanici sprijină readerarea în sondaje, dar același electorat a votat masiv pentru Reform în alegerile locale, un partid al cărui ADN este anti-UE și care obține rezultate nu în ciuda acestei poziții, ci parțial datorită ei.
Alegerile din 8 mai a.c. au arătat și altceva, iar fragmentarea electorală actuală face aproape imposibilă formarea unui guvern cu un mandat clar și stabil pentru o negociere de readearare de mai mulți ani.
Un guvern de coaliție laburist cu liberal-democrați, scenariul imaginat de Dixon ar fi vulnerabil la fracturi interne exact pe temele în care Farage ar aplica presiunea maximă prin imigrație, suveranitate, contribuție bugetară.
Obstacolul 5: Brexit nu poate fi „anulat”, doar gestionat diferit
Dincolo de politică și juridic, există un obstacol mai puțin discutat, zece ani de Brexit au produs transformări economice, comerciale și instituționale ireversibile sau greu reversibile. Companii s-au relocat. Lanțuri de aprovizionare s-au restructurat. Specialiști europeni au plecat și nu s-au mai întors.
Relații comerciale s-au construit pe baza noilor realități post-Brexit, iar readeararea la UE nu ar readuce Marea Britanie în 2016, ci ar crea un al treilea context, diferit și de cel pre-Brexit, și de cel post-Brexit, cu costurile și beneficiile proprii unui nou episod de tranziție.
Ce rămâne valid din scenariul Dixon
Niciunul dintre obstacolele de mai sus nu invalidează complet argumentul lui Dixon. De atlfel, ele arată că traseul este mai lung, mai costisitor și mai incert decât schiță sa sugerează, nu că este imposibil.
Geopolitica îi conferă un argument real, iar o Europă care se reînarmează, care construiește autonomie strategică și care se confruntă simultan cu Rusia și cu un Washington imprevizibil are un interes legitim ca Marea Britanie, membră permanentă a Consiliului de Securitate ONU, cu servicii de informații de clasă mondială să fie în interiorul blocului, nu în afara lui.
Iar cei 83% din membrii Labour care vor readerarea, coroborați cu Liberalii Democrați și Verzii pro-europeni, reprezintă o bază politică reală pentru un viitor guvern cu un mandat explicit pe această temă.
Problema este că dezbaterile serioase despre apartenența la UE nu se câștigă prin argumente raționale. Se câștigă sau se pierd prin emoții, temeri și narativă. Brexit-ul a câștigat în 2016 nu pentru că argumentele economice pro-părăsire erau mai solide, ele în fond nu erau, ci pentru că au reușit să mobilizeze o furie difuză împotriva sistemului într-un moment în care era cel mai puternic sentiment politic din Marea Britanie.
