Pe 13 mai 2026, București va găzdui summitul „Bucharest 9”, un format de cooperare militară și politică între nouă state NATO de pe flancul estic, creat în 2015 din inițiativa președinților României și Poloniei, Klaus Iohannis și Andrzej Duda, ca răspuns direct la invazia rusă a Crimeei din 2014.
Pe ordinea de zi se află o posibilă extindere la statele nordice precum Norvegia, Suedia, Finlanda și Danemarca, și, mai ales, o miză diplomatică pe care România și-o asumă explicit: atragerea unui oficial american de rang înalt la masă, în persoana secretarului de stat Marco Rubio.
Un format mai mare, cu mai mulți lideri de stat prezenți la București, trimite un semnal de coeziune a flancului estic înaintea summitului NATO de la Ankara din iulie. Dacă SUA se implică, formatul capătă greutate politică reală, dacă nu, rămâne ceea ce riscă să devină o platformă de declarații.
Ce este B9 și unde a ajuns
Bucharest Nine reunește Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România și Slovacia, nouă state NATO din estul continentului, toate cu o expunere directă la presiunea rusă, dar nu toate cu aceeași percepție a amenințării.
Formatul a funcționat adecvat în primii ani, oferind statelor mai mici de pe flancul estic o platformă pentru a-și amplifica vocea colectivă în cadrul NATO. În 2023, Bucharest 9, alături de președintele Biden și secretarul general NATO Stoltenberg, a semnat o declarație comună împotriva invaziei ruse la scară largă a Ucrainei.
În 2025, membrii au convenit asupra țintei de 5% din PIB pentru cheltuielile de apărare, o decizie semnificativă, chiar dacă nu unică în contextul european.
Dar GIS Reports identifică limita structurală care a persistat de-a lungul acestei evoluții: „Deși grupul nu a ajuns niciodată la consens pe teme de securitate, a continuat să organizeze reuniuni anuale.” Formatul a supraviețuit, dar a supraviețuit prin consens minim, nu prin acțiune coerentă.
Cazul pentru expansiune, de la Cercul Arctic la Marea Neagră
Argumentul în favoarea extinderii la statele nordice este, la prima vedere, convingător, astfel dacă Norvegia, Suedia, Finlanda și Danemarca intră în format, Bucharest 9 ar reuni toate statele NATO de pe flancul estic, de la Cercul Arctic până la Marea Neagră, o continuitate geografică cu o logică de descurajare evidentă.
GIS Reports descrie dinamica: „Aceasta ar aduce laolaltă toți membrii NATO de pe flancul estic.” Dincolo de dimensiunea militară, analiza subliniază și o rațiune economică unde „oameni din Europa de Est, de Nord și de Sud au promovat din ce în ce mai mult o integrare economică mai profundă între regiunile lor, inclusiv investiții în infrastructură comună, proiecte energetice și îmbunătățiri ale conectivității digitale.”
Din perspectiva Washingtonului, GIS Reports notează că „SUA ar accepta cu plăcere o coaliție de națiuni europene conservatoare și de centru-dreapta, concentrate pe consolidarea forțelor convenționale de descurajare” și care „ar prioritiza politici realiste care pun accent pe energie fiabilă și accesibilă față de o agendă verde.”
Dar aceeași analiză adaugă imediat o condiție: „Washingtonul va fi gata să se angajeze semnificativ în acest format cu condiția să se dovedească mai mult decât o platformă de emitere de declarații.”
Aceasta este, în esență, condiția care face sau distruge întregul exercițiu diplomatic al summitului din mai.
Cazul împotriva expansiunii, mai mulți membri, mai puțin consens
Analiza New Eastern Europe, semnată de Antonia-Laura Pup, demonteazș sistematic premisa că un format mai mare este un format mai puternic și o face cu argumente de fond, nu de principiu.
Problema de bază a B9 este structurală: „Membrii săi nu împărtășesc aceeași percepție a amenințării față de Moscova.” Ungaria și Slovacia, guvernate de lideri descriși drept „simpatizanți față de Rusia și puternic dependenți de energia sa, au contestat în mod constant consensul grupului privind Ucraina.”
Deriva Cehiei spre populism de dreapta sub Andrej Babiš complică și mai mult coordonarea. Astfel, rezultatul fiind: „comunicate diluate pentru a acomoda cel mai mic numitor comun, și o greutate politică în scădere în cadrul NATO și al UE.”
Concluzia analitică a cercetătoarei de la Georgetown este: „Adăugarea a două sau trei state scandinave la acest aranjament nu rezolvă problema de fond, ci o amplifică. Mai mulți membri cu perspective strategice diferite înseamnă mai multe negocieri, mai multă diluare, mai puțină coerență și mai puțin dinamism.”
Antonia Pup ridică și un risc politic mai subtil, pe care GIS Reports nu îl adresează, anume că pericolul că un B9 extins devine „o arenă pentru semnalizare competitivă față de Washington, mai degrabă decât o platformă pentru coordonare reală de securitate.”
Statele membre mai mici ar putea folosi summiturile și anunțurile de format ca oferte pentru atenția americană, nu ca instrumente de construire a descurajării regionale. Cehia, Ungaria și Slovacia, cele trei membre cu orientări din ce în ce mai sceptice față de Ucraina ar putea exploata un format extins și greoi pentru a-și urma propriile agende bilaterale cu SUA, „adâncind fracturile regionale în loc să le atenueze.”
Nordici deja conectați, Marea Neagră fără arhitectură
Există și un argument practic care complică extinderea nordică, faptul că statele pe care B9 vrea să le atragă sunt deja parte dintr-un format care funcționează. Nordic-Baltic 8 (NB8) reunește tocmai statele nordice și baltice, cu o coeziune și o percepție comună a amenințării care lipsesc în B9. Antonia Pup argumentează că „atragerea statelor nordice în orbita B9 riscă să le dilueze eficacitatea în cadrul NB8 fără a întări semnificativ B9.”
Mai important, analiza New Eastern Europe identifică golul real de securitate pe care România ar trebui să îl adreseze ca prioritate, prin Marea Neagră. Retragerea trupelor americane din regiune în octombrie 2025, un eveniment menționat și în alte analize ale perioadei „a transformat flancul sud-estic al NATO în teatrul cel mai vulnerabil și mai puțin coordonat al Alianței.”
„Flancul nordic este din ce în ce mai bine organizat prin diverse aranjamente de apărare „minilaterale”, cum ar fi Joint Expeditionary Force și Baltic Defence Line, iar arcul sudic care conectează România, Bulgaria și Turcia rămâne comparativ superficial în cooperarea sa de securitate”, scrie Antonia Pup.
Soluția propusă nu este un format mai mare, ci două trilaterale concrete cu mize directe prin România-Bulgaria-Turcia, trei state riverane Mării Negre, cu un proiect comun deja în desfășurare pentru deminare și România-Polonia-Turcia, cele două mari state ale flancului estic plus Turcia, cu cel mai mare aparat militar din regiune și cu capital politic de mijlocie putere.
Cercetătoarea de la Georgetown propune ca liderii celor trei țări să se întâlnească înaintea summitului NATO de la Ankara pentru a „armoniza viziunea lor privind viitoarea arhitectură de securitate regională și să-și pună în comun resursele pentru un efect de descurajare eficient împotriva Rusiei.”
Rolul Poloniei, lider necesar, dar indisponibil temporar
Ambele analize converg asupra unui punct, fără Polonia, B9 nu are coloana vertebrală necesară pentru a deveni un actor geopolitic serios.
GIS Reports îl descrie pe Donald Tusk ca pe un lider cu ambiția explicită de a „forja o inițiativă cheie care să definească mandatul său”, dar prins între un președinte conservator și o coaliție guvernamentală de centru-stânga care trag politica externă în direcții diferite. Alegerile naționale din 2027 fac ca orice direcție de conducere mai decisivă din Varșovia să fie probabil amânată până atunci.
Ce rămâne după dezbateri
Dincolo de divergența dintre cele două analize, câteva lucruri sunt clare, anume că „Bucharest 9” are o oportunitate reală în 2026, dar nu pentru motivele declarate. Nu dimensiunea unui format extins îi va da greutate, ci capacitatea de a produce angajamente concrete, bugetare, operaționale și diplomatice pe care NATO și Washingtonul să le poată citi ca substanță, nu ca declarație.
În plan secund, Marea Neagră produce vidul real de arhitectură de securitate al flancului estic NATO, un gol amplificat de retragerea americană din octombrie 2025. România, ca putere gazdă a summitului, are atât oportunitatea, cât și obligația strategică de a pune această agendă pe masă, nu ca alternativă la extinderea nordică, ci ca prioritate care nu poate fi amânată pentru un format mai bine fotografiat.
De altfe, SUA nu vor investi capital politic în B9 pe baza unui anunț de extindere, ci vor face asta dacă și când formatul demonstrează că poate produce rezultate măsurabile. Prezența lui Rubio la summitul din mai ar fi un semnal valoros, dar care rămâne o incertitudine pentru moment, dar nu un substitut pentru arhitectura reală pe care regiunea o are nevoie.
