Cu 30 de ani în urmă (33 de ani- n.red.), în plin război de la Nistru, erau arestați la Tiraspol membrii Frontului Popular din Moldova, Ilie Ilașcu (decedat luni seară la vârsta de 73 de ani- n. red.), Alexandru Leșco, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc. Ilie Ilașcu a fost „condamnat” la pedeapsă capitală, iar Alexandru Leșco, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc la zeci de ani de detenție. Pușcăriile rusești de la Tiraspol le-au distrus viețile și le-au mâncat tinerețile acestor oameni, uitați astăzi de toți. Am avut onoarea să fiu avocat în acest caz la Curtea Europeană și sunt fericit că am reușit să ușurăm măcar cumva suferințele acestor oameni. Această aniversare tristă, dar și agresiunea Rusiei din Ucraina, m-au făcut să aștern pe hârtie gândurile de mai jos.
Urmărim cu toții an de an, cum conducătorii noștri iubiți, îmbrăcând masca unor mutre triste, se înghesuie să verse câte o lacrimă în fața camerelor la Monumentul „Maica Îndurerată”. Aceste gloate de panglicari nu scapă un pârț de eveniment, ca să etaleze cât de „mândri se simt că sunt moldoveni sau români” (în funcție de auditoriu). Întotdeauna gata „să boteze și vițeii” doar ca să producă câteva titluri de știri, în acest an nimeni nu a găsit de cuviință, măcar de bifă, să spună câteva cuvinte de recunoștință celor care au putrezit ani de zile în temnițele de la Tiraspol (pentru existența statului care le asigură funcții pompoase, mașini de serviciu și salarii grase).
Din păcate, nici în România nu s-a reacționat altfel. Sa mai zică cineva că nu suntem frați! La 14 mai, în România este ziua de cinstire a martirilor din temnițele comuniste. Ar fi fost un gest frumos, dacă în această zi Președintele României ar fi venit cu un mesaj prin care măcar să-i fi pomenit pe cei patru eroi români. N-a fost să fie.
Până la urmă, fiecare face ceea ce-i simte sufletul. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.
Potentații de pe ambele maluri ale Prutului nu vor simți niciodată ceea ce au simțit acești oameni, când transmiteau lumii din celula morții acel mesaj sublim: „Te iubesc, popor român!”. Acest mesaj, cu o excepțională încărcătură simbolică, ilustrează tot dramatismul istoriei noaste din ultimele două sute de ani și nimic nu-l va putea șterge din istoria noastră. Cunoașterea propriei identități și respectul pentru ea, sunt acele elemente esențiale care, de fapt, fac distincția dintre o populație (ca să nu zic o turmă) și un popor.
Cât am fost în Moldova, am susținut mai mulți ani la Universitatea de Stat un curs de drept constituțional. A fost o experiență frumoasă, deoarece am avut parte de studenți excelenți, cărora am încercat să le cultiv dragostea pentru drept. Când ajungeam să discutăm problema jurisdicției de jure și de facto a unui stat asupra unui teritoriu, analizam doctrina Curții Europene la acest capitol, pe care a stabilit-o în Hotărârea Marii Camere în cauza „Ilașcu și alții v. Moldova și Federația Rusă”. Sincer să fiu, mai puțin mă surprindea faptul că despre această decizie nu știa mai nimeni. Eram consternat să constat, an de an, că dintr-un curs de aprox. 90 de studenți cu greu găseam câțiva copii care, în general, au auzit despre grupul Ilașcu!
Nu este un lucru întâmplător. Jertfa acestor oameni a fost ștearsă deliberat din peisajul public și cel social. Majoritatea guvernărilor post-independență au ieșit din matricea politică socialisto-agrariană din anii ’90. Logica acestei matrice este în egală măsură de simplă și perversă: „mai întâi, să punem ceva pe limbă și, mai apoi, vom vorbi despre limbă”.
Părinții fondatori ai Republicii Moldova, intelectualitatea anilor ’90, au văzut această construcție statală ca pe cel de-al doilea stat românesc. În realitate, elitele politice din cele trei decenii de independență au creat o parodie a fostei RSSM, cu un conținut identitar surogat, unde tacit, pas cu pas, este edificată o așa numită națiune civică moldovenească.
Limbajul oficial a fost și el „adaptat” valorilor politice valabile în Republica Moldova. „Proclamarea independenței” a fost substituită cu sintagma care nu deranja Rusia –„dezmembrarea URSS”. Timp de un deceniu, „Ziua Independenței” a purtat numele conspirativ „ziua Republicii”. Agresiunea militară rusească împotriva Republicii Moldova a fost substituită cu sintagma lipsită de conținut „conflict armat de pe Nistru”. Glotonimul „limba română” a fost substituit cu termenul „neutru” de limbă de stat. Este simptomatică răceala cvasigenerală (ca sa nu zic ostilitatea) cu care elitele politice au reacționat la Hotărârea CCM din 5 decembrie 2013 referitoare la crearea Blocului de Constituționalitate și incorporarea în acesta a Declarației de Independență. De altfel, ajustarea textului Constituției la acea Hotărâre a CCM nici astăzi nu figurează pe agenda politică… Probabil, încă nu s-a „pus suficient pe limbă, ca să ajungem să vorbim despre limbă”.
În același context al adaptării limbajului public la valorile politice ale leadership-ului politic, este simptomatic cazul ex-consilierului președintelui Dodon. Acesta susținea că Federația Rusă a intervenit în Războiul de pe Nistru pentru „oprirea vărsării de sânge”. Viziunile sale geopolitice n-au împiedicat actuala putere pro-europeană să-l numească pe acesta ambasador în Germania. Nu-i greu de dedus în ce termeni discută dl ambasador cu alți diplomați paradigma agresiunii militare rusești împotriva Republicii Moldova… Ministrul de externe a rebotezat agresiunea militară rusească ca „război civil din ’92” unde „unii cetățeni ai RM s-au aflat în stare de conflict armat cu alți cetățeni ai RM”. Cele două declarații, puse la un loc, ne conduc la concluzia că … „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”.
La 8 iulie 2004 CEDO a pronunțat hotărârea în cauza „Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei”. Această decizie este cel mai important argument judiciar, furnizat de un tribunal internațional, care beneficiază de autoritatea și puterea lucrului judecat. Acest argument nu a fost folosit niciodată de autoritățile Republicii Moldova pentru a determina Rusia să-și retragă trupele de ocupație de pe teritoriul nostru. Este simptomatică reacția virulentă a întregii clase politice moldovenești la un alt argument judiciar furnizat deja de propria Curte Constituțională în anul 2017. În Hotărârea din 2 mai 2017 CCM a constatat starea de ocupație a regiunii transnistrene a Republicii Moldova de către Rusia. A auzit cineva ca, măcar odată, vreun demnitar să fi făcut referință publică la aceste două acte judiciare cu valoare supremă?
În martie 2022, o constatare a ocupației militare a regiunii transnistrene a Republicii Moldova de către Rusia a fost făcută și de APCE. Și această constatate a fost întâlnită cu multă iritare de către conducerea de la Chișinău. Amendamentul propus de către eurodeputatul român Titus Corlățean n-a fost semnat de nici un membru al delegației moldovenești, iar ministrul Popescu s-a distanțat imediat, clar și univoc de votul de la APCE, calificându-l ca pe o „opinie politică a parlamentarilor care reprezintă Consiliul Europei, adoptată într-o declarație care vizează, mai întâi de toate, situația din Ucraina” (nu și un punct de vedere asumat de Republica Moldova).
Explicația unei astfel de strategii ezitante rezidă în faptul că, atât Hotărârea CEDO în cauza Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, Hotărârea CCM din 2 mai 2017, cât și Rezoluția APCE din 15 martie 2022, vin într-o contradicție fundamentală cu viziunile politicienilor moldoveni post-independență asupra naturii și identității politice a Republicii Moldova.
Chiar dacă, la modul declarativ, periodic se bifează cerința de retragere a trupelor rusești de pe teritoriul Republicii Moldova, mecanismul „5+2” este păstrat în continuare și nimeni nici de gând nu are să-l schimbe. În aceste trei decenii conducerile politice, subconștient și-au dorit prezența Armatei a 14-a pe teritoriul acesta. Trupele ruse de ocupație rămân, în fond, singura garanție de păstrare a acestei identități neo-RSSM-iste.
În acest peisaj mizerabil, Ilie Ilașcu, Alexandru Leșco, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, nu-și au locul. Ei nu sunt chemați în școli la întâlnii cu elevii la orele de educație civica. Ei nu sunt prezenți la ceremoniile oficiale legate de ziua independentei (pentru care au stat la pușcărie), ei nu sunt incluși în manualele de istorie. Ei în general nu există. Ei rămân a fi condamnați la uitare, în propria țara pentru care au făcut pușcărie, jertfindu-și zeci de ani din viață.
Articol publicat inițial în 6 iunie 2022
