Ați stat vreodată de vorbă cu un pilot de Formula 1? Acela care rulează pe pista complicată dozând viteza și calculând timpii, fiind concentrat cu mintea, corpul și energia pe rezultat. Cu omul care vorbește din experiență, nu despre experiență.
Am vorbit cu Ionela Neagoe, directoarea Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” din București. Aici s-au „pilotat” bune practici, care să crească performanțele elevilor și profesorilor, fără presiune suplimentară. S-au proiectat instrumente de evaluare, care s-au implementat, nu doar pentru a obține profilul ideal al elevului de a 8-a sau de a 12-a, ci și pentru a-l ghida pe acesta mai departe, (prin activități cuantificabile, cluburi sau opționale) spre cea mai bună evoluție, deopotrivă dorită și controlată de elev. Acel elev care știe deja ce vrea și cum vrea. Schimbările vizează optimizarea acestei realități din școală. Un exemplu concret: în ultimul semestru, elevii de clasa a 12-a, au în orar doar materiile de bacalaureat. De ce? Realist vorbind, ei numai la astea mai învață.
Am vorbit despre educație din perspectiva acelei școli și din perspectiva familiei. Două sisteme care duc la succesul unui copil atunci când se armonizează – e vorba de implicare, dozare, realism, atenție. Atenție la obiective, resurse, energie.
VĂ INVIT SĂ VIZIONAȚI EPISODUL 4 AL PODCASTULUI „CINE CREȘTE PE CINE?”
Ionela e profesoară de limba română, e mamă a doi copii mari, e împătimită după dezvoltare personală și formare continuă (am cunoscut-o în programele „Big Life Project”, ea știe că omul de felul ei, modern și stăpân pe situație, are nevoie de instrumente clare de lucru cu sine și cu oamenii), a făcut și face lucrurile bine la Lazăr. Bine pentru profesori, bine pentru copii. Mult bine, cu curaj.
Omul universal
Din perspectiva Ionelei, viața se clădește pe valori limpezi. Munca, de exemplu. Cunoașterea. Ele sunt puțin mai sus în listă și trag după ele pasiunea, abilitățile, starea de bine. Nu invers.
„Dacă ar fi să am un copil de grădiniță, aș investi foarte mult în educația copilului. În ce sens? L-aș învăța să muncească în primul rând. L-aș învăța să fie consecvent cu efortul pe care el îl face. Să nu dea înapoi și să își găsească resurse ca să meargă mai departe. Și în felul ăsta aș construi un om în adevăratul sens al cuvântului. Și nu l-aș nișa pe nimic. Eu aș încerca să creez acel om universal al Renașterii. Adică echilibrat, să fie bun la toate. Ca la un moment dat, în viața lui, să poată să aleagă. Eu sunt bun și la asta, și la asta, dar eu aleg asta și am libertatea să o fac. Da, aș merge cu încredere în zona asta de a-l dezvolta pe copil multilateral, omul universal.”
Educația copilului începe cu revizitarea propriei educații
„Bine, bine, dar cum?” veți întreba din ipostaza de părinte. Acel părinte deschis să se educe spre a se înțelege pe sine, să se dezvolte astfel încât să priceapă și să se folosească de dinamica societății și vieții așa cum o trăim azi, va educa la rândul lui din experiență, probabil va proiecta mai puțin pe copil propriile obiective, va oferi modele, nu soluții, va ști că starea de bine nu înseamnă „ai oferi unui copil de mic tot ce-și dorește, tot ce visează, fără să facă niciun efort”.
Răsfățul exagerat duce la eșec educațional
Ionela este fermă: părintele salvator, acel părinte care intervine excesiv pentru a rezolva sau preveni orice dificultate a copilului, protejându-l peste măsură de consecințele propriilor acțiuni, îl ține pe copil departe de parcursul normal al copilăriei (vieții), care implică (reziliența la) muncă, efort, și chiar frustrare (exercițiul acestora naște ambiția naturală de a face bine), învățarea din greșeli (asta duce la formarea discernământului, la construirea caracterului).
Copilul ajunge performant abia apoi – când părinții au avut răbdarea să facă bine și consecvent ceea ce au ei de făcut. Să îi însoțească pe drumul lor fără să le știrbească autonomia și dezvoltarea.
Performanță bună și rea
„Ce fac bine părinții unui copil performant? Părinții unui copil performant văd că el este bun și că face cu pasiune ceea ce face. Performanța făcută din pasiune este bună, e benefică. Performanța făcută prin flagelare, prin a ignora de fapt importanța cunoașterii, nu. Pentru că performanța trebuie definită în raport cu această cunoaștere. Care e de fapt esența vieții noastre.”
Noi toată viața avem nevoie să cunoaștem. Ce fac bine părinții acelor copii este că nu îi flagelează, că îi ajută să-și descopere pasiunea, că îi susțin abilitățile într-un anumit domeniu și că nu pun presiune asupra lui.
„Este vorba de răbdarea de a-ți vedea și sprijini copilul așa cum e el, de a adapta ce vrem noi ca părinți la ce se dovedește că poate copilul. Da, poate că există părinți mai dezvoltați decât alții, în sensul relației bune cu copilul (performant), în sensul unui parenting foarte bine ajustat la realități, la sine, și la ce poate copilul, și la ce își dorește el în cele din urmă.
Un copil poate fi ajutat să devină bun, nu presat să devină bun. Sau dus la psiholog dacă a luat o notă mică pentru că a copiat – nici asta nu e o variantă benefică. Ajungem aici la relația cu școala și la ce e școala de fapt.”
(Re)umanizarea școlii
Vorbim acum despre școala Ionelei. Lazăr nu e doar școală- pilot (în anul în care la Lazăr a început „pilotarea”, doar șase școli în România au intrat în program), ci și o școală care a crescut ca un organism viu și sănătos grefat pe un sistem osificat. „Asta înseamnă să fii dedicat, să mergi dincolo de cele opt ore de lucru pentru că este un proces enorm, cu mult timp pe care îl petreci ajutându-l pe altul să-și găsească soluții la propriile probleme.” Acel „altul” este profesorul pe care îl ajuți să devină bun.
Ce a înțeles Ionela este că nu se poate de unul singur și că avem instrumentele de a ne sprijini unii pe alții să devenim buni. Omenește buni, căci e vorba, din ce spune Ionela, de o (re)umanizare a școlii. Fie că e e vorba de o bună colaborare cu consilierul școlar (care e acolo și pentru profesori), fie că e vorba de îndrăzneala (personală) de a folosi instrumente avansate de coaching în dialogul deschis și sincer cu profesorii „tăi” despre putințe și neputințe, neajunsuri, opțiuni, realități, blocaje, despre perspective. Despre bine. Cu curaj și claritate: „Sistemul nu ajută absolut deloc profesorii, mai ales în zona aceasta. Profesorul vine de acasă cu o lume imensă, cu dureri sufletești, cu neîmpliniri, cu nefericiri. Mulți dintre ei au ajuns la epuizare.”
Profesorii sunt adesea nevoiți să lase la ușă grijile, durerile și problemele personale pentru a intra „zen” în sălile de clasă și a face față cerințelor imense ale unei școli care le solicită constant resursele fizice și emoționale. Pe lângă volumul mare de muncă, se adaugă sarcini suplimentare care îi suprasolicită, iar, uneori, ajung în punctul în care pare imposibil să mai facă față.
Mediu bazat pe încredere și deschidere
În acest context, sistemul educațional românesc nu oferă soluții concrete: profesorii care suferă de burnout trebuie să caute singuri ajutor, plătindu-și din buzunar sprijin psihologic sau chiar psihiatric, neexistând o plasă de siguranță sau un cadru de suport dedicat.
Experiența Ionelei este următoarea: a creat un mediu bazat pe încredere și deschidere, în care fiecare profesor se simte ascultat și susținut, iar mediul acela funcționează. Prin discuțiile individuale pe care le poartă cu colegii, îi „împuternicește”, îi motivează, îi ajută să găsească atât soluții imediate, cât și strategii pe termen lung. „Când avem o problemă, avem nevoie să ne o rezolvăm noi. Pentru ca școala să nu sufere și copilul să nu sufere!” Legislația în domeniul educației nu reglementează în niciun fel aceste aspecte profund umane, legate de acele nevoi care necesită a fi recunoscute și gestionate.
Ionela a creat un organism care se autoreglează. „Gândește-te că, în momentul în care le-am propus pilotarea, eu nu am avut niciun profesor care se opună! Niciunul!” Ceea ce imprimă Ionela, ca manager și coach, acest „vibe” uman, ajunge direct la copil, prin omul care crește și umanizează, cel care transmite iubire și grijă. Ionela spune că ceea ce îi motivează cu adevărat pe copii în școală este sentimentul că sunt iubiți și văzuți.
Când un copil este trist pe hol, este important ca cineva să-l întrebe simplu „ce s-a întâmplat?” „de ce plângi?” și să găsească pe cineva care să-l asculte. Atunci când cineva observă un copil mai retras sau mai trist și întreabă: „Eu am văzut pe X că pare mai trist, ce-o fi cu el?”, se creează un „intra-network” al grijii și empatiei care la Lazăr își face treaba. Copiii simt atenție și responsabilitate, iar această conectare simplă, le dă motivația și siguranța de care au nevoie pentru a crește.
Ionela lucrează cu adolescenți, îi vede ca pe fluturi abia ieșiți din cocon — încă nu știu cine sunt. „Nu este nici copil, nici adult, este bulversat de-a dreptul.” Multe dintre reacțiile lor sunt expresii ale acestei confuzii, iar ei au nevoie urgentă de sprijin și prezență autentică. Din păcate, uneori adultul (părintele) reacționează cu frustrare sau revoltă, ceea ce amplifică singurătatea și neliniștea adolescentului.
Am înțeles de la Ionela că un manager bun trebuie să fie și un coach abil, care combină blândețea cu severitatea, democrația cu o doză sănătoasă de autoritate. Omul oscilează între confort și frică, iar rolul managerului este să găsească echilibrul real, astfel încât frica să se dilueze, iar acțiunea să fie făcută din motivație, nu din teamă. Și părintele stă adesea în zona de confort până când apare o situație care îl scoate din echilibru, dă de frica de a nu fi făcut ceva corect, iar frica îl blochează. Este nevoie să se autoregleze, să evite efectele directe asupra copilului (Ionela a folosit cuvântul „flagelare”), pentru că ce transmite un părinte blocat emoțional, copilul preia.
Selecția profesorilor
Dacă ar putea schimba ceva în sistemul educațional românesc, Ionela ar începe cu selecția și formarea profesorilor, consideră că această responsabilitate trebuie să fie la îndemâna directorului școlii. Este esențial ca directorul să aibă libertatea de a alege oameni, pentru că această meserie este una vocațională și implică multă iubire pentru copii. Nu toți pot fi învățați carte, psihologie sau metode pedagogice, pentru asta e nevoie de pasiune și deschidere. A întâlnit profesori care, deși extrem de competenți, nu se potriveau cu nevoile și specificul mediului educațional — unii vorbeau mai mult cu tabla decât cu elevii.
Sistemul centralizat, care decide pentru școală ce profesor vine la clasă, nu poate cunoaște realitatea și dinamica fiecărei școli. De aceea, selecția profesorilor trebuie să rămână prerogativa directorului, care știe cel mai bine ce echipă îi trebuie pentru a crea un mediu de încredere, bun pentru învățarea și creșterea tuturor celor implicați.
Pentru școala românească ce se întâmplă azi e un step-back, reforme rapide, fără nicio legătură reală cu nevoile profesorilor și ale elevilor, acelea pe care Ionela le vede de câțiva ani și le reglează. Schimbarea nu poate veni peste noapte, fără „pilotări”, fără piloți. „Trist? Foarte trist! Pentru că demoralizează sau a demoralizat deja și pe aceia care mai munceau.”
Totuși Ionela știe să jongleze cu perspectivele astfel încât în orice situație să-și regăsească starea, resursele și energiile pentru a merge mai departe împreună cu cei pe care i-a format. Ea însăși e bine echipată și formată pentru astfel de momente tulburi.
