În timp ce discuțiile despre un posibil armistițiu în Ucraina revin pe agenda diplomatică, o controversă sensibilă se conturează în capitalele europene, ar trebui liderii occidentali să solicite aprobarea Moscovei înainte de a desfășura trupe pentru monitorizarea unui eventual acord de încetare a focului?
Analiza publicată de Atlantic Council avertizează clar că o astfel de abordare ar fi o greșeală strategică majoră. În paralel, The Telegraph relatează că aliații occidentali ezită să trimită forțe fără un acord explicit al Kremlinului, sugerând că Moscova ar putea primi, implicit, un drept de veto asupra securității Ucrainei post-conflict.
Statele Uniunii Europene au fost constant martori și activiști istorici ai „soft power-ului”, intervenția armată rămânând un ultim resort în majoritatea cazurilor, exemplul celui de-Al Doilea Război Mondial este dovada istorică de amânare a intervenției lăsând daune inumane să se producă.
Această tensiune scoate la iveală o problemă mai profundă: dacă Europa își condiționează deciziile de securitate de aprobarea prealabilă a liderului rus Vladimir Putin, atunci nu doar Ucraina, ci și arhitectura de securitate europeană ar intra într-o nouă zonă de vulnerabilitate.
Mai mult, Rusia nu a cerut permisiunea nimănui să intervină agresiv în Ucraina, nu o dată, ci în mai multe rânduri, Federația Rusă și Vladimir Putin implicit au impresia că ei nu sunt nevoiți să respecte dreptul internațional în timp ce alții sunt în mod categoric constrânși de el, prin urmare, poate fi legiuitorul lumii după propriile reguli.
Ce ar însemna „permisiunea Moscovei”?
Conform relatării din The Telegraph, unele state europene ar fi reticente să trimită trupe de monitorizare fără o acceptare formală din partea Rusiei, pentru a evita o escaladare directă NATO–Moscova. Raționamentul este pragmatic, fără consimțământul ambelor părți, o forță de monitorizare ar putea deveni țintă sau ar putea fi percepută ca intervenție ostilă.
Greșeala UE a fost mereu intervenția tardivă, poate fi aceasta repetată pentru încă un episod? În mod evident, mijloacele de conciliere sunt rețeta perfectă pentru statele dezvoltate din Europa, însă, Rusia a dovedit că nu poate respecta absolut nimic, iar acest lucru este atent inscripționat în episoadele istorice petrecute în Europa.
Însă, așa cum subliniază Atlantic Council, această logică riscă să inverseze principiile fundamentale ale dreptului internațional. Ucraina este un stat suveran. Dacă guvernul de la Kiev solicită sprijin militar sau prezență internațională pentru garantarea unui armistițiu, legitimitatea derivă din consimțământul Ucrainei, nu din aprobarea agresorului.
În esență, a cere „permisiunea” Kremlinului ar echivala cu recunoașterea unui drept de control asupra deciziilor suverane ale Kievului. Ceea ce Kremlin își dorește îndeosebi să obțină nu de 4 ani, ci de când s-a destrămat de facto URSS.
Miza strategică, descurajare vs. veto rusesc
După Atlantic Council, argumentul central este că orice forță europeană de monitorizare ar trebui să aibă rolul de descurajare, nu de concesie, mai ales că în mod moral-corect concesiile nu se fac niciodată în avantajul agresorului, astfel, se creează un precedent, iar Rusia are un obicei clar de a dezidera noi ingerințe teritoriale.
Dacă Europa condiționează desfășurarea trupelor de acordul Moscovei, Rusia capătă un instrument suplimentar de presiune, poate bloca sau întârzia orice mecanism care ar limita capacitatea sa de a relua ostilitățile, ceea ce ar reprezenta o catastrofă morală și strategică pentru viitorul Ucrainei și cetățenilor săi, iar Europa ar dovedi din nou faptul că este neputincioasă în fața unui recidivist activ precum Federația Rusă.
În plus, precedentul creat ar fi periculos. Ar însemna că o putere revizionistă poate invada un stat vecin și apoi revendica dreptul de a decide termenii securității acelui stat după conflict. Inadmisibil oricum ai pune problema și din orice unghi ai privi-o, nu există niciun drept istoric asupra unor state suverane.
Aceasta ar submina principiul fundamental al ordinii europene post-1945, frontierele nu pot fi modificate prin forță, iar suveranitatea nu este negociabilă sub constrângere militară.
Întrebarea e de ce ezită Europa?
Totuși, ezitarea europeană nu este lipsită de logică. Liderii UE sunt conștienți că trimiterea de trupe fără un cadru clar ar putea fi interpretată de Moscova drept escaladare directă.
Există mai multe temeri precum riscul confruntării directe între forțe ruse și europene, plus lipsa unui mandat ONU, dificil de obținut din cauza veto-ului Rusiei în Consiliul de Securitate și diviziunile interne din UE și NATO privind nivelul de implicare.
Încă o dovadă istorică a faptului că includerea Rusiei (URSS la vremea respectivă) în tabăra câștigătoare de după RM2 a fost un dezavantaj istoric. În mod cert, contribuția sovietică a fost fundamentală pentru înfrîngerea naziștilor, cel mai de preț obiectiv la vremea respectivă, însă acest lucru a creat un drept sau Rusia și-a creat un drept prin statutul său de învingător de a comite infracțiuni prin toată Europa, episoade recurente și astăzi.
Pe acest fundal, cererea unui acord formal din partea Rusiei apare ca o măsură de „acoperire politică”. Însă, așa cum avertizează Atlantic Council, o astfel de abordare poate transforma precauția în vulnerabilitate strategică.
Ce tip de prezență ar fi posibilă?
O variantă discutată în cercurile diplomatice este crearea unei „forțe de reasigurare” europene, distincte formal de NATO, desfășurată la solicitarea Ucrainei și limitată la roluri de monitorizare și antrenament. Aceasta ar evita eticheta de intervenție NATO, dar ar transmite un semnal clar de angajament.
Întrebarea esențială rămâne, poate o forță de monitorizare funcționa eficient dacă Rusia o percepe ca ostilă?
Istoria misiunilor de pace arată că succesul depinde de voința părților. În Bosnia sau Kosovo, prezența internațională a fost posibilă doar după acorduri politice ferme. În cazul Ucrainei, Rusia nu recunoaște legitimitatea deplină a guvernului de la Kiev, ceea ce complică orice aranjament.
Dimensiunea simbolică
Mai mult decât un calcul militar, decizia are o puternică încărcătură simbolică. Dacă Europa solicită aprobarea lui Putin, transmite mesajul că Rusia rămâne arbitru al securității est-europene.
Dacă nu o face, își asumă riscul unei confruntări diplomatice, și potențial militare, cu Moscova. În acest punct, dilema nu este doar despre Ucraina, ci despre credibilitatea Europei ca actor strategic autonom.
Maturitatea și unitatea strategică europeană
Perspectiva Atlantic Council este tranșantă, Europa nu trebuie să caute aprobarea Kremlinului pentru a sprijini un stat suveran care solicită ajutor. A face acest lucru ar însemna legitimarea unui veto rusesc asupra viitorului Ucrainei.
Pe de altă parte, realpolitik-ul european, reflectat în relatările The Telegraph, indică prudență și calcul al riscurilor.
În final, întrebarea fundamentală rămâne dacă este Europa pregătită să își asume costurile apărării principiilor pe care le proclamă?
Dacă răspunsul este afirmativ, trimiterea de trupe, la solicitarea Ucrainei și în cadrul unui acord clar, ar trebui să fie o decizie suverană europeană, nu o concesie negociată cu Moscova.
În joc nu este doar stabilitatea unui armistițiu, ci însăși ideea că securitatea europeană se decide la Bruxelles și Kiev, nu la Kremlin.
